Home » Home » Interviu » Filip Florian: "Mă întreb dacă n-am exagerat cu obsesia pentru cartea asta."

Filip Florian: "Mă întreb dacă n-am exagerat cu obsesia pentru cartea asta."

08 Oct 2008 Alina Purcaru | 2 comentarii | 3917 vizualizari
Rating:
11 voturi
Marime text a A  Trimite pe email   Comenteaza
 
“Zilele Regelui”, cel mai recent roman al lui Filip Florian şi unul dintre cele mai aşteptate romane ale acestei toamne, iese vineri de sub tipar, la Editura Polirom. Cum a mers lucrul la carte, cine i-au fost primii cititori şi de ce e vital ca un scriitor să fie lăsat să-şi facă treaba, fără grija banilor, sunt chestiuni pe care scriitorul le-a disecat pentru Cotidianul.
 
Filip Florian
Povesteşte-mi despre “Zilele Regelui”. Când te-ai gândit prima dată la cartea asta şi cât timp ţi-a luat s-o termini?
Ideea, sau îndrăgostirea de idee, cred că s-a întâmplat când încă scriam “Degete mici” . Aşa, hodoronc-tronc, pur şi simplu intram pe final cumva şi deodată m-a atras teribil chestia asta venită din senin. Încet-încet m-am legat de ea foarte tare, nu ca de alte idei care cu vremea îmi dispar. Asta a fost cam prin 2004, momentul în care m-am gândit la temă şi la carte. Propriu-zis m-am apucat de ea în primăvara lui 2006 şi am avut bafta chioară să am o bursă în Germania atunci, în aprilie şi mai, timp în care mi-a mers foarte bine cu scrisul şi cartea s-a urnit zdravăn. Dup-aia, o carte se duce şi singură dacă-şi creează lumea ei şi lumea cât de cât e vie. Cam doi ani jumate, să zicem, am lucrat la ea.

S-a suprapus lucrul la romanul ăsta cu altceva?
Iniţial da, lucram deja cu frati-miu la “Băiuţeii” în perioada aia. Cumva m-am apucat de asta imediat după ce am terminat “Băiuţeii”, dar gânditul la ea şi lucrurile care de fapt sunt foarte importante pentru o carte au luat timp. Se aşază, e ca o decantare, după ce iniţial e un val de amănunte. Cartea asta m-a cucerit cu totul. Cât am lucrat la ea n-am făcut absolut nimic altceva. Şi am şi refuzat, în general, orice altceva.

E o carte cu atmosferă de epocă. Cum te-ai documentat?
E imposibil fără documentare. E o carte în care fundalul e istoric, dar a-i spune roman istoric, sincer, mi se pare o prostie. Iar fundalul ăsta te obligă foarte mult: nu poţi plasa un personaj pe o stadă până nu-i ştii numele, personajul nu poate să facă pipi dacă nu ştii exact cum erau latrinele în vremea aia. Iniţial a fost ceva foarte nou pentru mine şi am făcut documentarea în ritm cu scrisul. Nu am stat luni bune să strâng şi dup-aia să mă apuc de scris. Chestia asta a fost surprinzătoare şi pentru că era ceva nou. Dup-aia m-am obişnuit, a devenit un ritm de lucru pe care îl ştiam bine şi a mers mult mai uşor. Nu-i foarte complicat, în orice caz, e foarte interesant şi, repet, pe mine m-a captivat cu totul.

Ce ritm ţi-a impus? Cum ţi-a modificat programul?
Într-un fel chiar mă întreb dacă n-am exagerat cu obsesia pentru cartea asta. Nu în sensul literar, pur şi simplu, în sensul vieţii personale. Eu totdeauna am considerat că o carte sau literatura e doar o bucată de viaţă şi că viaţa trebuie luată aşa, cu totul, cu un dozaj cât mai bun între toate. Mi-am văzut totdeauna de toate obsesiile, de toate plăcerile mele, liniştit, neavând niciodată sentimentul că scrisul e mai important şi că nu trebuie să merg în Deltă sau la munte fiindcă am de scris. Aşa am făcut până acum. Din păcate, la un moment dat, cartea asta m-a prins atât de tare încât chiar am renunţat la multe altele ca să pot să lucrez şi chiar mă întreb dacă am făcut bine. În orice caz, e o schimbare pentru mine.

Ai tăi s-au simţit neglijaţi, ţi-au reproşat vreodată ceva?
Nu mi-au făcut niciodată vreun reproş şi nici nu ştiu dacă au gândit măcar. Eu trăiesc permanent un complex şi sentimentul ăsta al vinovăţiei pe care nici eu nu ştiu să-l explic prea bine. Dar e inevitabil să nu mă gândesc. Ca să scriu, trebuie să stau foarte izolat şi de obicei fug din Bucureşti. N-am nevoie de mare confort, de televizor, Internet, chiar mi-e egal dacă le am sau nu, ba chiar e mai bine să nu le am. Chestia asta mă face să stau deseori singur lungi perioade de timp, uneori zece zile, uneori trei săptămâni, ori tot timpul mă gândesc în ce măsură e obligată soţia mea sau băiatul meu să suporte asta şi să sufere că nu sunt cu ei tot timpul şi că nu pot să fac chiar ce ar vrea ei. Repet, niciodată nu mi-au reproşat nimic, dar pe mine mă obsedează chestia asta, am sentimentul că sunt vinovat faţă de ei.

Crezi că e cea mai bună carte a ta?
Nu spun că e “cea mai…”. Ar fi exagerat să spun asta, pentru că toate îmi sunt la fel de dragi, sincer. Toate au avut pentru mine acelaşi grad de îndrăgostire. Eu scriu cu toată fiinţa mea, nu pot să scriu tehnic, să-mi spun: Eeu sunt scriitor, hai să scriu nu ştiu ce text, că eu pot să-l fac”, dar să nu cred în el. Dacă nu cred, dacă nu iubesc enorm şi personajele, şi lumea aia de acolo, mi se pare ceva de o falsitate maximă. Nu mai văd sensul scrisului. Pentru mine, să scrii înseamnă să te topeşti cu totul şi cu totul în lumea aia, nu să te joci, aşa, pentru că ştii să aşezi cuvintele frumos pe hârtie.

Pentru majoritatea scriitorilor, literatura - a lor sau a altora - e singura obsesie, singura pasiune. Ce interese concurează, în cazul tău, morbul scrisului şi al cititului?
Cred că literatura e doar o felie, nu ştiu cât de subţire sau de groasă, din viaţa mea. Sau cel puţin aşa îmi imaginez. Recunosc că sunt un pic îngrijorat, chiar speriat, de faptul că vara asta am ales să muncesc ca un nebun pentru a termina noul roman în loc să plec ca întotdeauna, pe munte sau în Deltă. Sper să nu mi se mai întâmple niciodată, fiindcă atunci înseamnă că m-am scrântit.

Te gândeşti să mai scrii împreună cu fratele tău, Matei?
Nu doar că mă gîndesc, ci îmi visez lucrul ăsta. La orice oră din zi sau din noapte m-ar suna Matei şi mi-ar propune să ne apucăm de o nouă carte, aş sări în sus de bucurie. Starea pe care am trăit-o lucrând la romanul nostru comun, “Băiuţeii”, a semănat cu o vrajă bună, greu de descris. Talentul lui Matei este uluitor, unele din frazele şi poveştile lui sunt nişte bijuterii literare pe care, eu unul, oricât m-aş chinui, n-aş fi niciodată în stare să le fac aşa desăvârşite.

Tu te consulţi cu cineva în timp ce scrii? Arăţi textul cuiva?
Foarte puţin. Soţia mea, mama, fratele meu. Cu ei discut practic. În rest, la final am mai arătat cartea la trei persoane, dar fiind terminată. Pe parcursul scrierii numai cu ei mă sfătuiesc şi mă ajută enorm. Fiecare vede altceva. Eu ştiu deja lucrul ăsta şi cred că-l ştiu şi ei. Ei au o capacitate fantastică de a înţelege exact ce vreau eu de la carte şi asta contează foarte mult. E ca şi cum ai discuta cu cineva care face deodată cu tine lucrul ăla.

Într-un articol din ,,Observatorul cultural’’, Paul Cernat practic desfiinţează literatura scrisă la noi după ’90. Tu cum te raportezi la diagnosticul ăsta?
Ştiu o parte din cărţi, nu le ştiu pe toate. În orice caz, ponderea celor pe care nu le ştiu e clar mai mare, aşa că inevitabil ce-o să spun o să fie uşor strâmb, din capul locului. În mare măsură, în textul lui Paul Cernat sunt observaţii cu care sunt de acord întru totul, combinate cu altele care mi se par clar false. În textul ăla e un amestec bizar de verdicte. Cred că Paul Cernat are o problemă stranie în ceea ce-l priveşte pe el însuşi.

A fost ceva ce nu i-a convenit cu vremea, poate c-a lăudat prea mult unele cărţi, după care a sărit la polul opus, desfiinţând aceleaşi cărţi şi destule altele. Chestia asta cred că e o problemă personală a lui. Cred că azi e interesant la felul în care se scrie tocmai faptul că vocile sunt foarte diferite. Marea diferenţă dintre cei care scriu azi, din noul val, şi scriitorii de dinainte e că fiecare îşi vede de temele lui, de stilul lui, de vocea lui. S-a renunţat absolut clar la genul ăla, “generaţia ’70, generaţia ’80, ‘60” , în care existau nişte criterii estetice pe care într-un fel sau altul oamenii le respectau.

Fireşte, fiecare cum putea, fiecare cu nuanţele lui. Dar exista ceva comun, plecai de la nişte principii: “literatura trebuie făcută aşa” . Or, chestia asta a dispărut cu totul şi e mult mai bine, pentru că se apropie de acea autenticitate totală de care vorbeam, în care fiecare autor îşi urmăreşte obsesiile. Abia acolo literatura devine foarte curată.

Tot Paul Cernat se lua de moda burselor de creaţie, care, din punctul lui de vedere, n-au dat cine ştie ce rezultate. 
Legat de textul lui Cernat, asta e obiecţia mea cea mai mare şi cea mai serioasă. Nu el, Paul Cernat, dar nimeni, indiferent cum l-ar chema, nu cred că e în măsură să se pronunţe asupra bioritmului sau a felului de a fi al tuturor scriitorilor. De exemplu eu, Filip Florian, dacă aş avea serviciu, nu aş mai putea scrie deloc literatură.

Asta e sigur sută la sută. Alţii pot. De exemplu, eram coleg cu Petre Barbu, pentru care aveam o admiraţie gigantică. Avea fix acelaşi servici ca mine, dar el seara reuşea să se decupleze şi în felul ăsta a scris două romane extraordinare, “Dumnezeu binecuvântează America” şi “ Lazarev”. Bravo lui şi jos pălăria, dar eu unul nu puteam şi nu pot şi n-o să pot nici în vecii vecilor. A-ţi bate joc de bursele astea cred eu că e o naivitate a lui Paul Cernat, că nu înţelege pur şi simplu cum funcţionează anumiţi autori. Sau nu înţelege, sau e o maliţie căreia nu-i găsesc sensul. Sunt oameni care, dacă nu scriu obsesiv, cu ochelari de cal, nu pot scrie deloc. Sunt şi rateuri: sigur că opt din zece inşi care iau aceeaşi bursă pierd timpul sau fac turism. Sunt perfect de acord. Dar îl asigur că cei care dau acea bursă ştiu procentajul ăsta şi ei sunt foarte încântaţi dacă doi sau trei chiar scriu. În primul rând, mulţi scriitori din lume trăiesc aşa. Cei mai mulţi. Pot să vorbesc de doi oameni care-mi sunt prieteni foarte buni şi asta se ştie: Attila Bartis şi Gyorgy Dragoman.

Îl asigur că trăiesc la fel: de azi pe mâine, numai în sistemul ăsta cu lecturi publice, cu burse de creaţie. Supravieţuiesc, ca şi mine. Nu pot spune “trăim din scris”, ci “supravieţuim din scris”. Ştiu foarte clar şi de datoriile lor, şi de problemele lor. De exemplu, romanul ăsta extraordinar, ,,Regele alb” , al lui Gyorgy Dragoman, e scris într-o bucătărie, care e şi loc de trecere între două camere. Tot timpul, prin bucătăria aia trec fie soţia, fie cei doi copii şi el scrie cu căşti în urechi ca să nu-i audă. În condiţiile astea, Gyorgy Dragoman e foarte fericit când o lună are o rezidenţă undeva şi poate scrie. Îl asigur că toţi, nu că râvnesc la bursele astea ca la nişte privilegii, dar că le văd vitale pentru scrisul lor. Ştiu cum e, am lucrat zece ani în presă, tot timpul susţinând şi păcălindu-mă că scriu.

Şi mă amăgeam cu câte o proză scurtă la jumate de an, după aceea vedeam că iar a mai trecut un an şi eu nu am decât opt pagini sau zece pagini bătute la maşină şi mi se părea groaznic. Plus că tot ce tot ce vedeam scris de mine, mai vechi, mi se părea infect şi ajungea la coş. Deci eu unul nu pot funcţiona cu serviciu, asta e clar. La cartea asta care apare acum, am avut în 2006 bursa aia în Germania de două luni, când pur şi simplu am urnit cartea din loc, am scris o bucată foarte mare care mi-a înviat lumea asta. Apoi mi-a fost mult mai uşor să lucrez. Sau anul ăsta, am avut o bursă de o lună la Tescani, când am scris cel mai mult din viaţa mea. Dacă mă uit, la 40 de ani, cât am scris eu într-o singură lună, în mod cert acum a fost cel mai mult şi zic eu şi foarte bine. Pentru unii, bursele sunt cu siguranţă şi vitale, şi foarte eficiente şi cred că lucrul ăsta trebuie discutat foarte serios. E complet anormal ca la o ţară cu 20 de milioane de locuitori să nu existe nici o rezidenţă pentru scriitori.

E curios totuşi cum ai alternat stilurile de la un roman la altul, de la realism, biografism la proză de epocă, de pură construcţie.
În general mă preocupă lucruri foarte noi, nu pot să continui pe o temă. Pentru mine, în momentul în care am terminat o carte, pur şi simplu s-a închis: cu ultimul cuvânt s-a închis şi bucata aia de lume. Şi acum, dacă e să mă gândesc, mă gândesc la ceva cât mai diferit de cartea de asta, pentru că asta îmi generează mie puterea de a scrie şi dragul pentru scris. Altfel nu văd sensul scrisului: dacă nu fac cu toată inima şi cu toată dragostea, ce sens are s-o fac? Şi ca să fie aşa, trebuie să fie un lucru care, din nou, să-mi creeze pofta asta. Iar ca să-mi creeze pofta, trebuie să fie ceva nou. Aşa funcţionez eu, nu zic că-i bine sau rău. Aşa funcţionez şi trebuie să-mi respect organismul.

Sunt şi diferenţe foarte mari între ele, categoric, dar cel puţin din felul în care văd eu lucrurile, ele au şi ceva comun, clar. Deşi decorul, poate chiar felul de a scrie sunt diferite, după părerea mea e o mare legătură între cărţile astea. Legătura dintre ele e, fireşte, şi una sentimentală. În acelaşi timp, cred că e un fel de a vedea lumea comun, chiar dacă se întâmplă în epoci, în contexte total diferite. Cel puţin aşa mi se pare mie, nu ştiu cum o percep ceilalţi. Mie mi se pare straniu că alţi oameni îşi pierd timpul să citească ce scriu eu. După ce tu stai singur cu textul ăla atâţia ani, mi se pare o continuă uluire că alţii sunt curioşi să vadă cu ce ţi-ai pierdut tu vremea atâtea luni sau atâţia ani. În acelaşi timp e şi o uluire bucuroasă.

Sunt autori care-şi caută subiecte nebifate de ceilalţi, zone libere, pe care să aibă exclusivitate.
Nu m-am gândit în vecii vecilor la lucruri de genul ăsta: că s-a mai scris, că nu s-a mai scris sau că sunt sau nu sunt în stare să fac un lucru. Mie mi se pare că n-am de făcut decât ce-mi vine mie să fac. Dacă lumii îi place asta, e bine. Dacă nu, pentru mine iarăşi e bine pentru că îmi satisfac mie o ţăcăneală a mea. Pentru mine asta e cel mai important.

Cum se leagă lecturile tale de felul în care scrii?
Cred că inevitabil, în orice scriitor, lecturile se aşază undeva fără ca el să-şi dea seama. Atâţia ani de când ai citit prima carte, la fiecare se aşază undeva selectiv, fără ca el să decidă logic: “trebuie neapărat să ţin minte chestia asta’’. Pur şi simplu, e o memorie care trăieşte singură, un fel de animăluţ care se hrăneşte singur cu ce-i place lui din lecturile alea. Undeva, inconştient, în timp, lucrurile astea, chiar dacă nu se văd, există în scrisul oricărui scriitor.

Nu cred că există genul ăla de influenţă făţişă sau, dacă există, mie nu mi se aplică. În scris, mi se pare cel mai important să-ţi respecţi vocea ta, adică să nu te intereseze absolut nimic altceva: cum scriu alţii, ce scriu alţii. Când ajungi să gândeşti chestiile astea, ceva e putred. Nu mai e devoţiunea aia totală faţă de scris, e ca o afacere bine făcută. Nu pentru asta scriu eu şi nu asta mă interesează. Cu siguranţă sunt influenţe, dar nu eu le pot identifica pentru că sunt lucruri semi-inconştiente, sau chiar inconştiente cu totul.

Tu cum te simţi în mediul scriitoricesc de la noi?
Eu nu stau prea mult în mediul scriitoricesc. Am puţine prietenii şi alea se consumă în mare măsură prin e-mailuri sau discuţii la telefon, destul de rare. Nu sunt genul de scriitor căruia îi place să stea la lungi discuţii despre literatură. Am trecut şi eu prin chestia asta când eram mult mai tânăr. La douăzeci de ani făceam şi eu lucrul ăsta, în orice caz, de scris nu scriam nimic. Doar turuiam la nesfârşit despre cum trebuie, cine-i bun, cine-i rău. Deci ştiu bine genul şi ştiu şi la ce duce. Sunt oameni pe care-i preţuiesc enorm şi cu care mă văd poate şi mai rar de la un an o dată. Confortul meu e într-o lume destul de mică, chiar minusculă de prieteni şi de oameni pe care-i iubesc enorm, dar care au prea puţine legături cu lumea literară. Mie în lumea aia îmi place să stau.

Ai simţit că prietenii s-au schimbat după ce ai început să ai succes?
Da, din păcate da. Zic din păcate pentru că se pare că toate lucrurile au un preţ pe lume şi tipul ăsta de succes are un preţ. Nu vreau să povestesc prea mult, dar în orice caz am simţit: la oameni pe care-i iubeam foarte mult, cu care aveam cele mai normale şi mai libere raporturi, şi care cumva s-au schimbat. Nu în sensul că le-a căzut rău neapărat succesul ăsta, dar în orice caz ceva s-a schimbat şi e un lucru care pe mine mă amărăşte. Sigur succesul costă. Când statutul tău se schimbă, şi lumea se uită, din păcate, altfel la tine.

Eu, poate în naivitatea mea, continui să cred că eu m-am schimbat destul de puţin. Sper să fie aşa. Felul în care se raportează anumiţi oameni la mine s-a schimbat cu siguranţă, din păcate. E o chestie dureroasă, pe mine niciodată nu m-a interesat să obţin succesul ăsta. Din punctul meu de vedere, am vrut să fiu pur şi simplu eu fericit când termin o carte. Să-mi placă exact cum îmi place orice carte, stând trântit în fotoliu şi citind, să simt acelaşi lucru. Şi în măsura în care ajung să simt asta, cred că acolo am atins ceea ce mă interesează pe mine de la literatură. Fireşte că nu te lasă rece succesul. Aş minţi dacă aş spune că mă lasă rece. Dar nu e atât de important.

E mai uşor să scrii când ştii că ai un confort financiar venit din drepturi de autor, traduceri, lecturi publice?
Aici e un fel de mit cu banii ăştia. Fireşte că ei sunt şi că sunt mult mai mulţi decât banii câştigaţi doar din România. E un adevăr incontestabil. Pe de altă parte, au apărut şi tot felul de absurdităţi , de genul “primul autor care are şansa să se îmbogăţească” sau tot felul de neghiobii din astea. Ce să spun? Din fericire, banii ăştia mi-au dat şansa să pot trăi fără să am un serviciu. De aproape trei ani, practic trăiesc numai din tipul ăsta de bani. Pe de-o parte am un grad de libertate mai mare decât alţi autori, dar în acelaşi timp e o viaţă ca un mers pe sârmă.

Adică niciodată nu ştiu din ce-o să plătesc facturile luna viitoare. Deseori am fost nevoit să mă împrumut, din fericire am putut să restitui banii. Ştiu şi cum e viaţa când ai un salariu şi-ţi dă tipul ăla de echilibru. Aşa, e un anume disconfort dar cred că iarăşi e preţul care trebuie plătit pentru libertatea asta de a nu avea un serviciu. A fost visul meu de la 18 ani fie să mă pensionez la 19 ani, fie să nu am serviciu. Şi să trăiesc aşa, pentru mine e o victorie uriaşă, care merită preţul ăsta al nesiguranţei zilei de mâine. Când mai vine o factură, mă fac cenuşiu la faţă, dar totuşi merge, funcţionează. Şi e extraordinar de important să-ţi decizi tu timpul, cât se poate.
 
 
 
Abonare Newsletter
 
 
 

2 comentarii

 
1
mariah 08-Oct-2008 17:16
felicitari!
Chiar voi cumpara aceasta carte. Autorul este dedicat trup si suflet scrisului!
2
NeaTudose 18-Oct-2008 05:25
respect...
Un autor minunat. Un OM minunat: Filip Florian!
 
Pentru a comenta acest articol va puteti loga aici.
Daca nu aveti cont va puteti inregistra aici.

 
Întrucât dorim ca site-ul cotidianul.ro să rămână un spaţiu al al discuţiilor civilizate, îi invităm pe cei care postează comentarii la articole să respecte următoarele reguli:



1. Să folosească un limbaj civilizat, să evite aprecierile xenofobe, antisemite sau rasiste

2. Să se refere doar la articolul la care postează

3. Să se abţină de la atacuri off topic la adresa autorilor


Nerespectarea acestor reguli va duce la şteregerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Abaterile repetate vor avea drept consecinţă banarea.
 
 
Locuri de munca disponibile in jobs.Cotidianul.ro
 
 
INTERVIU
 
CELE MAI