Home » Media » Ziare si reviste » Eugen Istodor: “Toate întrebările mele s-au dus dracului”

Eugen Istodor: “Toate întrebările mele s-au dus dracului”

18 Mai 2009 Ionut Dulamita | 0 comentarii | 2764 vizualizari
Rating:
9 voturi
Marime text a A  Trimite pe email   Comenteaza
 
A vărsat ceai pe reportofonul Cotidianul, i-a zis unui cerşetor că n-are şi, deşi se laudă că a scăpat de ticul cu “dracu’”, drăcuieşte în continuare. Realizatorul emisiunii de interviuri “Ăsta-i omul”, de pe Realitatea TV, crede că a intrat în banalitate şi că imaginea percutează mai tare decât cuvântul
 
Emisiunea ta se difuzează sâmbăta. Ce fel de oameni crezi că te urmăresc?
Nu ştiu. Nu ştiu dacă mă urmăreşte cineva. Există însă o cifră de rating, există nişte mesaje pe blog cum că cineva s-ar uita. M-am dus odată şi am văzut cum se măsoară povestea, dar tot n-am înţeles nimic. E mai bine să-ţi vezi de treaba ta până când să te uiţi la cifrele de rating şi să vezi cine te urmăreşte. Să te vezi tu pe tine.
 
Ce tip de întrebări fac rating?
Nu mai fac rating întrebările, fac rating imaginile. Pot să-l întreb pe ăla orice. Trebuie dovada vizuală, chestia care să pătrundă în creier. Dacă stai cu ăla de vorbă şi îl faci în toate felurile, nici atunci nu contează. Trebuie să-l prinzi într-un spectacol al fiinţei lui sau al micimilor sale: să ia şpagă, să dea şpagă, să dea cu barosul într-o maşină scumpă, să blocheze o intersecţie.
 
Ai pus întrebări care te-au uns pe suflet?
Sunt bucuros, într-o anumită măsură, de toate întrebările mele. Într-o mare măsură, însă, nu. Toate întrebările mele s-au dus dracului. Nu mai există întrebările mele. Toată lumea pune întrebările mele. E un trecut, s-a dus dracu’, eu trebuie să văd ce fac cu micimea mea omenească sau jurnalistică.
 
Ce întrebări nu vei pune niciodată?
Dracu’ ştie! N-am întrebări pe care să nu le pun. Pot să vorbesc şi de sex. Fiinţa întrebătoare e cu întrebările alea cu care s-a născut, a crescut, porcoase sau nu. Dacă n-ai fost porcos toată viaţa... N-a fost să fie, dacă e să mă gândesc pe partea asta. Mai am perioade în care mă fixez pe anumite cuvinte, dar nu fac parte neapărat din registrul porcos. Au fost vreo şase luni în care mi se părea mie că cel mai tare e să bag ceva cu «dracu’», dar încet-încet mi-a trecut, pentru că mi-am dat seama că era un tic, nu era cuvântul vieţii mele.
 
Dacă ţi-ar impune contextul, te-ai sfii să fii porcos?
Nu m-aş sfii, dar n-am imaginaţie pe tema asta, pentru că nu mi-am exersat-o. Şi aş fi pus pe scut după primele două replici. Sunt cam tâmpit pe partea asta. N-am probleme de sex, de draci. Oi fi avut, în tinereţe, dar dacă nu mi-am lansat torpilele atunci, am rămas sec şi searbăd.
 
Te crezi mai inteligent decât invitaţii tăi?
Nu, deloc. Sunt lipsit de destulă informaţie, dar exerciţiul de la televizor de-acum şi cel din ziar sunt mai degrabă exerciţiile mele de imaginaţie decât de jurnalism. Sigur, ştiu cu cine vorbesc, ştiu câteva detalii, că nu pot să inventez, dar, până la urmă, ceea ce mă screm eu să fac este să scot altceva decât ar scoate altcineva.
 
Ai vrut vreodată să-ţi umileşti vreun intervievat?
Nu. Mă umilesc pe mine până la urmă, începând cu şmecherii din astea. Nu mă interesează să-l umilesc. Vreau să sparg crusta omului, să intru puţin mai încolo decât alţii şi nu poţi decât punând întrebări de alt tip sau scoţându-l în alt domeniu. Sunt nişte jocuri de glezne, ca la box. El se apără şi tu mai plasezi la stomac, mai dai şi la nas, dar nu vrei să-l umileşti. Nici măcar să-l înfrângi. Vrei pur şi simplu să scoţi de la el altceva, că asta e şi miza, să devii şi tu o ştire.
 
Ai avut parte de reacţii mai naşpa de la vreunul dintre intervievaţi?
Nu, nu m-a înjurat nimeni. Asta e şi problema mea acum şi o simt ca pe o criză. Nu reuşesc să pătrund destul. Asaltul spectacolului omoară nuanţele. Îmi dau seama că orice întrebare aş pune nu este suficientă pentru a trece dincolo de inerţia telespectatorului sau de cheful invitatului. Am avut un interviu cu ministrul Finanţelor pentru Caţavencu. Şi mi s-a părut mie aşa că e un punct de vedere să văd dacă are o părere despre castraveţi. Şi întâmplător avea şi o părere despre castraveţi. Dar când am ajuns şi l-am transcris, mi-am dat seama: «Ei, şi ce dacă are o părere despre castraveţi?». Cine mai e atent la subtilitatea asta? Dacă nu i-am dat o palmă, eventual...
 
Practic ai intrat în banalitate.
Da. Sunt un banal acum.
 
Televiziune îţi trebuia? N-aveai bani?
Mmmmm. Dacă e să mă gândesc la cât iau pe emisiunea asta... Dar am acceptat banii, nefiind un bun negociator. Suma, pe de altă parte, nu e chiar aşa încât să zici că lingi blide ca să ajungi la televiziune. Am vrut să fac şi acest pas, conştient fiind că ceva se întâmplă cu forfota asta tipărită. De fapt, eu am mai încercat la televiziune şi am ratat dezastruos de două ori. Cred că există o vârstă a televiziunii, în cazul meu. Am ajuns la o maturitate a mea, a cărnii de pe mine, care să mă facă să fiu stăpân în faţa luminilor ălora care te asaltează în tâmplă, să fiu atent la invitat, să dau o coerenţă poveştii. Da, vreau bani mai mulţi. De ce să nu vreau? E firesc să vreau. Mai ales că mi-e frică şi mie de criză.
 
Te crezi natural?
La vârsta asta, da. Am fost şi căznit. Nu ştiu să-mi ţin mâinile, am şi momente în care nu ştiu ce să întreb, sunt şi banal, sunt şi strălucitor. Aşa sunt şi în viaţa de zi cu zi. Nu-mi creez un personaj, nu mi-am creat niciodată un personaj.
 
Ai trac?
Da. Sunt mort. Dar am trac şi în cazul interviurilor din presa scrisă. Dar aici am şi mai tare. Deşi emisiunile sunt înregistrate şi aş putea oricând să opresc. Dar nici nu-mi trece prin cap să opresc emisiunea şi să o iau de la capăt.
 
Îţi place de tine pe sticlă?
Bă, nu-mi place. Mai trebuie să slăbesc, mi se vede burta, nu sunt tuns ca lumea. Sunt detalii la care trebuie să lucrez. Sunt destul de imobil, dar cu cât mă văd mai des şi cu cât trec prin experienţa asta cred că pot să stăpânesc lucrurile.
 
Prosteşte televiziunea?
Da. Pe mine mă prosteşte. O tot freacă aiurea-n tramvai pe diverse subiecte cu voie sau fără voie, cu inteligenţă sau fără inteligenţă. Dar, pe de altă parte, te gândeşti că oamenii ăia totuşi reuşesc să stea în direct, să pună întrebări tâmpite, să pună întrebări deştepte, să scoată o ştire, să scoată rating. Asta-i meseria lor, ce să le faci? Dar, pe de altă parte, meseria ta, a telespectatorului, e să închizi televizorul. Am şi eu momente de prosteală, mă uit ca bou’ şi ştiu că e o tâmpenie. Uneori mă justifică faptul că sunt ziarist şi trebuie să ştiu ce se întâmplă, dar am descoperit că, stând şi uitându-mă la povestea aia, îmi mănâncă şi mie din pâinea mea de ziarist. Pentru că stai acolo, te tembelizezi şi nu mai ai nevoie de ziar. Eu ce să mai scriu, după ce l-am văzut pe ăla? Îmi atacă creierul, şi mic, şi mare.
 
Ce filozofie de viaţă ai învăţat pe platou?
Încă nu mi-am făcut o filozofie, pentru că sunt destul de stresat şi dacă n-ar fi Cătălin Farcaş, producătorul, nu m-aş descurca. El e cu filozofia. Eu vin şi prefer să intru direct în emisiune. Când văd că invitatul întârzie, mă ascund în toaletă, îmi mai repet întrebările, mă mai gândesc la strategii. Eu acolo sunt de găsit. Nu am nici o filozofie. Nu mă pun bine cu nimeni, că nu am timp.
 
Savurezi machiajul de dinainte de filmare?
Am o teamă de a nu-mi intra praful ăla în trup. E o teamă de asalt. Şi reflectorul ăla care bate şi îmi goleşte tot creierul. E îngrozitor.
 
Mai sunt invitaţi pe care ai vrea să-i ai cu apăsare?
Acum, emisiunea este pe un compromis plăcut. Am doi oameni din cultură, am doi politicieni. Sunt foarte mulţi oameni cu care vreau să stau de vorbă. Rebengiuc, de exemplu. Pe politică sper să-i aduc pe Iliescu, pe Năstase, că trebuie, nu ai ce să faci, şi să discut cu ei despre altceva decât ce se discută, iar pe zona cealaltă vreau să-i mai iau pe Afrim, pe un Darie, pe un Mungiu, pe un Alexandru Solomon, o să le vină vremea.
 
Ce l-ai întreba pe Boc?
De ce e mic. De ce e prost. Aceleaşi întrebări banale care probabil că nu mai ajută la nimic.
 
Pe Sorin Ovidiu Vântu l-ai chema?
L-am invitat. A zis că el nu apare. Mai am de lucru la o carte despre istoria Caţavencului şi m-am dus şi i-am luat şi lui interviu. Şi i-am zis: “Nu vii?”. “Nu, lasă. Ia-i pe alţii.”
 
Ce l-ai fi întrebat? O întrebare care te roade să i-o pui live.
Cum ai furat? Dacă ai furat, cum ai furat? Sau cum de reuşeşti să scapi?
 
Care e până la urmă chintesenţa interviului?
Să fii curios. Şi eu încă sunt curios. Că dacă nu eşti curios, mori cu interviul de gât.
 
 
 
Abonare Newsletter
 
 
 

0 comentarii

 
 
Pentru a comenta acest articol va puteti loga aici.
Daca nu aveti cont va puteti inregistra aici.

 
Întrucât dorim ca site-ul cotidianul.ro să rămână un spaţiu al al discuţiilor civilizate, îi invităm pe cei care postează comentarii la articole să respecte următoarele reguli:



1. Să folosească un limbaj civilizat, să evite aprecierile xenofobe, antisemite sau rasiste

2. Să se refere doar la articolul la care postează

3. Să se abţină de la atacuri off topic la adresa autorilor


Nerespectarea acestor reguli va duce la şteregerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Abaterile repetate vor avea drept consecinţă banarea.
 
 
Locuri de munca disponibile in jobs.Cotidianul.ro
 
 
ZIARE SI REVISTE
 
CELE MAI