Home » Arte & Popcult » "Doctrina şocului": "biblia" antiglobalismului versus teoria conspiraţiei

"Doctrina şocului": "biblia" antiglobalismului versus teoria conspiraţiei

15 Mar 2009 Andra Matzal | 1 comentarii | 5213 vizualizari
Rating:
27 voturi
Marime text a A  Trimite pe email   Comenteaza
 
Atacurile sub centura capitalismului corporatist pe care Naomi Klein le face în cartea ei sunt privite pe piaţa de idei românească fie ca o lecţie de “aşa nu”, fie ca un bun roman poliţist, lipsit însă de argumente riguroase, în favoarea unor speculaţii părtinitoare. Cotidianul a testat, de la stânga la dreapta, terenul autohton al receptării acestei cărţi negre a capitalismului corporatist.
 
Naomi Klein
Între "cea mai importantă carte de economie a secolului al XXI-lea", proiectată din start pe listele de lecturi obligatorii ale multor canale de presă, şi acuzaţii de superficialitate conjugate cu tendinţa de a aluneca înspre teoriile conspiraţiei, "Doctrina şocului: Naşterea capitalismului dezastrelor" a canadienei Naomi Klein a apărut de curând şi în română.

Tradusă în cunoştinţă de cauză de către Bogdan Lepădatu şi Ciprian Şiulea, pentru Editura Vellant, cartea duce mult mai departe poziţia antiglobalistă prin care jurnalista independentă şi-a construit statutul de vedetă media prin "No Logo", arhivând într-o "cărămidă" de peste 500 de pagini studii de caz pornind de la terapiile de şoc practicate şi aplicate de mecanismele "capitalismului dezastrelor".

Această formă de capitalism, concepută şi dezvoltată, în opinia autoarei, de către "băieţii de la Chicago" (şcoala de economie din jurul lui Milton Friedman), profită de pe urma situaţiilor de criză - generate de cauze naturale sau provocate în virtutea unor interese politico-economice - pentru a aplica "terapiile de şoc" derivate din aparatul doctrinei ce dă titlul cărţii.

Naomi Klein ia la bani mărunţi istoria impunerii pieţei libere din ultimii 30 de ani, alimentându-şi teoria cu exemple din mai toate zonele lumii: de la "proiectul Chile" şi tratamentul Pinochet, analizat paralel cu alte ţări din America Latină, până la reforma economică a Chinei marcată de masacrul din Piaţa Tiananmen, la Rusia lui Boris Elţîn şi remodelarea economiei Poloniei, şi ajungând până la încolţirea structurilor corporatiste în New Orleans-ul distrus de uraganul Katrina sau la politica lui George W. Bush în războiul din Irak. După cum susţine Klein, capitalismul dezastrelor a fost construit pe scheletele gândite de "cei doi doctori": Ewen Cameron, fost preşedinte al Asociaţiei Americane de Psihiatrie şi al Asociaţiei Mondiale de Psihiatrie, celebru pentru experimentele de spălare a creierului implementate mai apoi în manualul de tortură al CIA, respectiv Milton Freedman, pe care Klein îl transformă în ţap ispăşitor pentru aplicarea terapiilor de şoc economic în cele mai multe dintre cazurile pe care le documentează.

După cum era de aşteptat, formula cărţii apărute în Statele Unite în 2007 a transformat-o pe fast forward în best-seller, apariţia ei fiind semnalată până şi de Joseph E. Stiglitz, celebrul economist american laureat cu Nobel în 2001, într-un articol din "The New York Times". Precizând din start că volumul lui Naomi Klein nu trebuie citit ca un studiu academic, Stiglitz notează slăbiciunile cărţii, printre care simplificarea excesivă şi forţarea unor paralele prea dramatice, recunoscând în acelaşi timp că "rechizitoriul împotriva acelor politici este încă şi mai puternic decât cel pe care îl face Klein".

Controversata "Doctrina şocului" a fost chiar transformată la începutul acestui an într-un documentar marca Michael Winterbottom, prezentat la Berlinală.

Pentru a testa terenul autohton al receptării acestei cărţi negre a capitalismului corporatist, Cotidianul a invitat la discuţie mai multe voci din România, din zone ideologice diferite, argumentele celor mai mulţi dintre ei intersectându-se la capitolul criticii.

După părerea jurnalistului şi analistului politic Ciprian Şiulea, de asemenea cotraducător al volumului proaspăt apărut la Vellant, "marea calitate a «Doctrinei şocului» este expunerea dezastrelor la care duce radicalismul pieţei libere. Naomi Klein arată cum corporatismul a ajuns să exploateze şocul produs de dezastre naturale sau politice pentru a impune «terapii» economice extreme, cu consecinţe umane grave: distrugerea serviciilor publice pentru cei defavorizaţi (de exemplu după uraganul Katrina) sau distrugerea unui întreg mod de viaţă (anumite comunităţi tradiţionale din Asia, după tsunami). La limită, distrugerea afectează însuşi ţesutul social, cum se vede în cazul «oraşelor private» americane, în mare parte rupte de regiunile în care se află şi administrate de firme private, nu de administraţii publice". Slăbiciunea cărţii este, în opinia lui Şiulea, "parti-pris-ul ideologic destul de apăsat, care o face pe autoare să «personifice» capitalismul, atribuindu-i intenţii şi responsabilităţi mult mai mari decât ar fi necesar. Autoarea ignoră, de exemplu, aproape complet faptul că modelul de dezvoltare occidental se răspândeşte peste tot pentru că este dorit. De asemenea, situaţiile analizate, oricât de grave ar fi, sunt judecate prea dur, prin prisma unui ideal care nu are cum exista. În mod cert, însă, «Doctrina şocului» oferă sugestii importante pentru ce ar trebui făcut (sau nu) pentru a reduce unele consecinţe catastrofice ale «dezvoltării»", concluzionează jurnalistul-traducător.

Pentru Alex. Cistelecan, eseist şi jurnalist la rândul său, "«Doctrina şocului» împărtăşeşte soarta oricărei analize jurnalistice ce se propune drept nouă paradigmă teoretică. Cartea spune, în acelaşi timp, prea mult şi prea puţin. Pe de o parte, categoria ei centrală e fundamental instabilă: conţinutul său de semnificaţie pare să se subţieze pe măsură ce aplicaţiile sale concrete se multiplică (oarecum logic, în fond). Cum în sfera sa de exemple intră aproape orice, de la cele mai dramatice catastrofe ecologice până la cele mai banale ameninţări adresate unor politicieni din partea unor corporaţii, acest concept de şoc nu poate fi ridicat la rangul de noţiune teoretică fără a fi învestit cu o coerenţă şi o consistenţă pe care, din păcate, nu le are. Capacitatea sa de a explica totul îi conferă o alură uşor paranoică”. Mai mult decât atât, Cistelecan demontează şi ceea ce majoritatea comentatorilor lui Klein au considerat drept principala contribuţie a jurnalistei, şi anume construirea unei teorii despre terapiile de şoc: "Cartea spune prea puţin (nou): ideea că la baza reţelelor de autoreproducere ale capitalismului ar sta un mecanism de generare deliberată a unor puternice şocuri, departe de a fi o descoperire a secolului XXI, e ceva înscris în conceptul însuşi de capitalism: «toate relaţiile înţepenite, ruginite, cu cortegiul lor de reprezentări şi concepţii, venerate din moşi-strămoşi, se destramă, iar cele nou create se învechesc înainte de a avea timpul să se osifice. Tot ce e feudal şi static se risipeşte ca fumul, tot ce e sfânt este profanat» - cam aşa defineau Marx şi Engels structura de şoc a capitalismului deja pe la 1848. La 160 de ani după, nimic «şocant» în reapariţia acestei teorii, fie ea şi sub formă de best-seller".

"Pare înfricoşător, dar, dacă ar veni un cutremur în Bucureşti, aşa cum se tot prevede (statistic şi otevisitic), s-ar întâmpla următoarele lucruri: ar trebui refăcută de urgenţă zona Lipscani, unde s-au asfaltat trei străzi în trei ani; ar trebui renovate multe perimetre din centrul vechi, decrepite acum. Ar putea fi sancţionate multe firme de construcţii pentru nerespectarea normelor antiseismice, în cazul nefericit în care clădiri noi ar avea de suferit. Din toată tevatura asta ar câştiga alte firme, alţi oameni. Ce vreau să zic: da, catastrofa divide, deci apoi poţi stăpâni mai uşor", adaptează scriitorul şi jurnalistul Alexandru Matei argumentul principal al tezei din "Doctrina şocului". “În mod clar, România va urma drumul unui astfel de capitalism sans rivages, iar statul va deveni tot mai mult vestiarul în care, după câte un meci de box, rivalii beau apă, se schimbă sau sunt îngropaţi cu satisfacţie. Noi n-avem nevoie de uragane sau Hussein, ne ajung Cehoslovacia, câteva mii de mineri, câteva sute de golani legionari sau, pur şi simplu, de-acum, o pagină de tabloid bine colorată pentru a asculta orbeşte de ăla care se preface că vine să ne salveze", încheie Alexandru Matei.

Prima obiecţie a lui Ionuţ Sterpan, coordonator de programe la Centrul de Analiză şi Dezvoltare Instituţională (CADI), faţă de teoria lui Naomi Klein este legată de brutalitatea pe care jurnalista o consideră inseparabilă de instaurarea regimurilor capitaliste. "Capitalismul concurenţial nici nu e brutal şi nici nu vine în mod brutal, cel puţin prin comparaţie cu orice alt sistem cunoscut. La noi liberalismul nu a fost impus de către o elită din afară nici în secolul XIX, nici în 1989. Pe la mijlocul secolului XIX fost adoptat în consens de toate păturile sociale, într-o mişcare de eliberare naţională. În 1989 a fost vorba mai ales de recunoaşterea în sfârşit, tot din interior, a imposibilităţii economiei planificate, iar acesta este în mare măsură adevărat despre toate revoluţiile din '89. Dacă autoarea sugerează un model al pătrunderii capitalismului, dar ignoră tocmai momentul ’89, întreprinderea cognitivă eşuează", susţine Sterpan înainte de a trece la cele trei confuzii pe care, după părerea sa, le fac cei care se lasă convinşi de argumentele autoarei.

"Prima este cea dintre capitalismul corporatist şi capitalismul propriu-zis, capitalismul concurenţial sau economia de piaţă. În timp ce capitalismul este caracterizat de proprietate privată, schimb liber şi iniţiativă antreprenorială după reguli generale aceleaşi pentru toţi, cartea critică mai ales defectele corporatismului, în care diferite sectoare ale activităţii economice sunt externalizate administratorilor privaţi, dar în condiţii de monopol facilitat de stat care îi protejează de concurenţă.” Cea de-a doua se referă la teza conform căreia piaţa ar fi de vină pentru toate disfuncţiile, atâta vreme cât trăim în capitalism, or, după părerea lui Sterpan, “nu trăim în capitalism, ci în diferite forme ale intervenţionismului şi, datorită intereselor concentrate, în democraţii neliberale”. Cea de-a treia observaţie pe care o face reprezentantul CADI este că autoarea “subestimează influenţa grupurilor concentrate de interese în procesele politice. Proiectele publice sunt mai degrabă un mod al unor grupuri de interese concentrate de a stoarce bani de la contribuabili dispersaţi şi neinformaţi decât rezultatul preferinţelor cetăţenilor. Lucrurile stau tocmai invers, sistemul de piaţă reflectă preferinţele indivizilor mai bine decât procesele politice".

 

Într-un text pentru Cotidianul intitulat "Anti-capitalism la bani mărunţi", Emanuel-Mihail Socaciu, profesor asistent la Facultatea de Filozofie a Universităţii din Bucureşti, punctează elementele-cheie care contribuie la carisma cărţii, pentru a trece mai apoi la "disecţia" argumentului pe care Klein îşi ridică întreaga construcţie teoretică. "«Doctrina şocului: Naşterea capitalismului dezastrelor» are o serie de merite semnificative, care îi explică (deşi nu neapărat îi justifică) statutul de best-seller. Este provocatoare, fermă, scrisă într-un ritm extrem de alert şi, mai ales, prinde valul unui anumit tip de percepţie publică. Cu siguranţă, o lectură care răsplăteşte efortul, mai ales atunci când cititorul caută o fantastică intrigă, demnă de un bun roman poliţist, despre tribulaţiile politico-economice ale societăţilor contemporane sau când are nevoie de un catehism anti-capitalist simplu, la îndemâna tuturor, neinvadat de îndoieli şi interogaţii împovărătoare", spune Socaciu.
Ajungând la capitolul obiecţiilor punctuale, coordonatorul cărţii "Filosofia politică a lui Thomas Hobbes" crede că "argumentul doamnei Klein este însă tarat de câteva neajunsuri majore. Din lungul şir de reacţii critice aş semnala doar, pentru soliditatea şi minuţiozitatatea construcţiei, articolul lui Johan Norberg (senior fellow la Cato Institute) intitulat sugestiv «Doctrina Klein: Naşterea polemicii dezastruoase». Iată doar câteva dintre obiecţiile evidente, fără a mai intra în detalii «de fineţe», care pot fi găsite în articol”. Dacă prima critică vizează distorsionarea unor detalii care ţin de biografia lui Friedman, prin decontextualizarea unor citate sau folosirea unor “neadevăruri flagrante”, cea de-a doua punctează amestectul de “fapte descrise adesea denaturat”, cu judecăţi de valoare şi “relatări cu valoare anecdotică”. În cea de-a treia obiecţie invocată, Socaciu consideră că “reprezentările opţiunilor teoretice cuprinse în lucrare sunt adesea mult prea şubrede. Şcoala de economie de la Chicago este departe de a avea aspectul de bloc monolitic sugerat de doamna Klein. Dimpotrivă, această umbrelă a fost suficient de largă pentru a face loc unor economişti cu opţiuni diferite sau chiar contradictorii, acomodând un spectru larg care merge de la intervenţionismul extins al statului până la variante hiper-radicale de anarho-capitalism”. Cu toate acestea, colaboratorul asociaţiei liberalism.ro este de acord că unele dintre ipotezele mai teoretice ale cărţii sunt plauzibile şi că multe dintre situaţiile descrise sunt “pe cât de reale, pe atât de regretabile”, concluzionând că “nici Milton Friedman, nici Mises, Hayek sau alţii nu merită jignirea de a fi trataţi ca idoli de neatins”, dar că “o cerinţă elementară, măcar de politeţe dacă nu şi de rigoare intelectuală, este de a-i critica pentru ceea ce au susţinut, nu pentru ceea ce ne imaginăm că ne-ar fi plăcut să susţină”.

“Marele Guvern” înseamnă “Marile Afaceri”

"Termenul cel mai potrivit pentru un sistem care anulează distincţiile dintre Marele Guvern şi Marile Afaceri nu este liberal, conservator sau capitalist, ci corporatist. Caracteristicile lui principale sunt: transferul celor mai valoroase active de stat în mâinile unor firme private - acompaniat, adeseori, de o explozie a nivelului datoriilor de stat -, crearea unei falii din ce în ce mai mari între parveniţii fabulos de bogaţi şi săracii aflaţi la discreţia lor, precum şi aţâţarea unui naţionalism agresiv, menit să justifice cheltuielile nelimitate destinate sectorului siguranţei naţionale. Pentru cei aflaţi înăuntrul acelui balon al luxului extrem pe care-l generează o astfel de structură, nici nu poate exista vreun mod mai profitabil de organizare socială. Dar, din cauza neajunsurilor evidente pentru vasta majoritate a populaţiei rămase în afara balonului, alte trăsături caracteristice ale statului corporatist tind să includă supravegherea agresivă a populaţiei (asistăm, din nou, la schimbul de favoruri şi contracte dintre guvern şi marile corporaţii), încarcerări în masă, reducerea libertăţilor civile şi, deseori, dar nu întotdeauna, la tortură", rezumă Naomi Klein “portretul-robot” al capitalismului dezastrelor.

 
 
 
 
Abonare Newsletter
 
 
 

1 comentarii

 
1
jura_radu 16-Mar-2009 11:50
!...
Cartea doamnei Klein merita citita in orice conditii. Nimeni nu se teme de capitalism ci de puterea corporatiilor.''Doctrina socului'' nu impune ci relateaza si argumenteaza.
 
Pentru a comenta acest articol va puteti loga aici.
Daca nu aveti cont va puteti inregistra aici.

 
Întrucât dorim ca site-ul cotidianul.ro să rămână un spaţiu al al discuţiilor civilizate, îi invităm pe cei care postează comentarii la articole să respecte următoarele reguli:



1. Să folosească un limbaj civilizat, să evite aprecierile xenofobe, antisemite sau rasiste

2. Să se refere doar la articolul la care postează

3. Să se abţină de la atacuri off topic la adresa autorilor


Nerespectarea acestor reguli va duce la şteregerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Abaterile repetate vor avea drept consecinţă banarea.
 
 
Locuri de munca disponibile in jobs.Cotidianul.ro
 
 
ARTE & POPCULT
 
CELE MAI