Home » Arte & Popcult » Teatru » Dinică, un cal sălbatic într-o herghelie pursânge

Dinică, un cal sălbatic într-o herghelie pursânge

11 Noi 2009 Doina Uricariu | 0 comentarii | 2832 vizualizari
Rating:
13 voturi
Marime text a A  Trimite pe email   Comenteaza
 
L-am cunoscut şi am putut să stăm de vorbă într-o vară la Cumpătul, unde eram în vacanţă. Erau o mulţime de actori - printre care şi Pino Caramitru -, de scriitori, regizori, compozitori.
 
Gheorghe Dinica
Gheorghe Dinică era singur, cu o gaşcă de muschetari ai filmului românesc. N-a încetat atunci să se dueleze verbal cu aerul nostru, al tuturor, de personaje jucându-şi stângaci şi plin de prejudecăţi rolul de a fi în vacanţă. Îl plictisea vacanţa, îl plictiseau conversaţiile scrobite, traiul nostru într-un soi de Abbaye de Thélème a anilor ’70-’80 într-o ţară din Europa de Est. Nu ştia să se odihnească, nu avea tresăriri de reverie şi contemplaţie somnolentă.
 
Era irascibil, aştepta să plece la filmări, îşi cravaşa interlocutorii, trântea adevăruri nu tocmai plăcute în urechea celor ce încercau să lege un dialog jucat pe terasă ori la iarbă verde. Avea un simţ al autenticităţii care smulgea măştile de pe orice chip şi şăgălnicie conversaţională.
 
Era ca un cal sălbatic într-o herghelie ce se pretindea, pe drept sau pe nedrept, a fi pursânge. Nu ştia să se odihnească, precum alţii, în jumătăţile de adevăruri. Se plictisea să asculte iluziile acestei livezi de vişini şi monologul artiştilor în vacanţă, crizele de orgoliu, continua cântărire a unor variante şi proiecte în suspensie.
 
Îl văzusem deja în mare parte dintre filmele în care jucase şi mai ales în câteva piese de teatru pe care nu pot să le uit. În „Nepotul lui Rameau“ al iconoclastului Diderot, pus în scenă de David Esrig, într-un decor de nenumărate oglinzi ce acţionau ca nişte ghilotine, ca nişte capcane... L-am apreciat în rolul domnului Papillon, în „Rinocerii“ lui Eugen Ionescu, puşi în scenă de Lucian Giurchescu. Îl revăd în spectacole montate de Dinu Cernescu, Lucian Pintilie, Lucian Giurchescu, Moni Ghelerter, Sanda Manu.
 
Mi-l amintesc în rolul lui Luka din „Azilul de noapte“, la sfârşitul anilor ’90, înainte să plec în America. Era o distribuţie de titani. Jucau purgatoriul, muşcaţi de sărăcia, mizeria şi isteria unei condiţii de paria ai vieţii, căutând o firimitură de bine într-o existenţă condamnată, un sufleţel de om, nu de homeless. Gheorghe Dinică juca alături de Marin Moraru, care strecura smerenie printre necruţare, juca alături de Radu Beligan, în rolul actorului, de Mircea Albulescu, în rolul lui Satin, de Ovidiu Iuliu Moldovan, care era baronul, de Colea Răutu, care era tătarul, de Mircea Rusu, care era Vasko Pepel, de Valentin Uritescu, în rolul lui Klesci... Nu pomenesc artistele din distribuţiile acestea copleşitoare ca să mă apropii de ceea ce aş încerca să descriu ca aparţinând exclusiv felului de a fi actor în teatru şi în cinematografie al lui Gheorghe Dinică.
 
Să nu uit de „Numele trandafirului“ după Umberto Eco, unde m-am implicat şi altfel, intervenind să se poată juca pentru că nu i se ceruse lui Umberto Eco acordul de dramatizare şi punere în scenă. Conversaţii, corespondenţă cu Şerban Stati, Constantin Măciucă din Italia, de la Bucureşti, un mic semn al meu de prietenie pentru teatru. Altfel, spectacol greu, ezoteric, ca un palimpsest de semnificaţii, montat de Grigore Gonţa cu Radu Beligan, într-un rol imens pentru memoria cuvintelor, Gheorghe Dinică, sever, onctuos, acerb lângă Mircea Albulescu, Constantin Dinulescu şi ceilalţi, fiecare cu rolul lui plin de sensuri ca un birou de sertare...
 
Într-o seară, la spectacolul „Dansând pentru zeul păgân“ de irlandezul Brian Friel, în regia lui Linne Parker, i-am dus flori lui Gheorghe Dinică.
 
S-a aplecat de pe scenă să ia florile, cumva uimit, de parcă nu m-a recunoscut, ştiind că nu am asemenea efuziuni. Parcă m-a întrebat cu privirea ce mi-a venit, dacă citesc sau presimt o slăbiciune în actorul neînduplecat pe care îl ştiam de mult.
 
Acum mă gândesc că, şi îmblânzit în viaţă sau în unele roluri, exista în felul de a fi actor şi om al lui Gheorghe Dinică un stil unic. Îmi aminteşte de balanţa romană, de acel cântar folosit în spaţiul public, pe stradă. Un cântar cu o singură greutate ce se deplasează pe braţul lung al pârghiei, inegal, de al cărui punct fix atârnă talgerul pe care se pun obiectele de cântărit. Teatrul, filmele reprezintă această unică greutate pusă în joc. Iar actorul Gheorghe Dinică a jucat mereu pieziş, cumva dintr-o parte, ca să-şi poată ţine rolul în echilibrul măsurătorii. A jucat pieziş cum pieziş măsoară şi cântăreşte lumea balanţa romană, cântarul străzii şi al cetăţii. Şi zâmbetul lui era pieziş dezvelindu-i natura cu o urmă de rânjet. Zâmbet de sălbăticiune, cu un oarecare scrâşnet, iute, energic, cinic, fără chef de compromisuri şi risipă de teatralitate.
 
Am avut senzaţia că actorul joacă de parcă ar sta pe un plan înclinat pe care urca mult mai uşor decât alţii rolurile, sensurile. Dar te poţi şi rostogoli, aşa că ai nevoie de reflexe, de intuiţie, de mişcări scurte, ba chiar de nemişcare uneori. De găsirea echilibrului în dezechilibru. Talentul unic de a juca teatru pe un invizibil plan înclinat i-a aparţinut indiscutabil.
 
A impus un teatru lucid, un teatru antidomestic ce refuză orice retorică a îmblânzirii. Ireverenţios, se uita la lume cruciş, iscoditor, bănuitor, pragmatic, repetându-ţi că nu tot ce zboară se mănâncă în viaţă şi pe scenă. Şi că astfel iubeşte şi respectă în felul lui spectatorul.
 
 
 
 
Abonare Newsletter
 
 
 

0 comentarii

 
 
Pentru a comenta acest articol va puteti loga aici.
Daca nu aveti cont va puteti inregistra aici.

 
Întrucât dorim ca site-ul cotidianul.ro să rămână un spaţiu al al discuţiilor civilizate, îi invităm pe cei care postează comentarii la articole să respecte următoarele reguli:



1. Să folosească un limbaj civilizat, să evite aprecierile xenofobe, antisemite sau rasiste

2. Să se refere doar la articolul la care postează

3. Să se abţină de la atacuri off topic la adresa autorilor


Nerespectarea acestor reguli va duce la şteregerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Abaterile repetate vor avea drept consecinţă banarea.
 
 
Locuri de munca disponibile in jobs.Cotidianul.ro
 
 
TEATRU
 
CELE MAI