Diagnostic pentru Okuizumi: un scriitor psiholog

„Hikaru Okuizumi nu se bagă în arcanele Japoniei tradiţionale, în poveştile despre coduri de onoare, ci recurge la personaje obişnuite care au cunoscut direct sau indirect experienţa războiului”, a dat Cristian Teodorescu startul discuţiei despre o carte care constituie o provocare sigură pentru orice cititor.

 

Momentul-cheie al romanului, cel în care protagonistul Manase, refugiat cu camarazii de arme într-o grotă, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, primeşte ordin să-şi ucidă tovarăşii răniţi sau bolnavi, care se transformaseră într-o povară pentru mica unitate, a devenit imediat centrul de gravitate al discuţiei. Mirela Zivari l-a analizat pe Manase şi a ajuns la concluzia că nu e nici pe departe un nebun, ci un „om sănătos, care are curajul să verbalizeze o bună parte din ceea ce simte şi vede”. Reîntoarcerile personajului la trauma din război sunt, în opinia psihologului, portiţa de scăpare a unui om bântuit de trecut, care îşi „creează o lume alternativă, bazată pe vise şi reverii, nu pe halucinaţii şi idei delirante”. Pentru Zivari, protagonistul lui Okuizumi e interesant prin separarea de imaginea clasică a japonezului, nefiind „un samurai, care nu simte decât datoria de onoare, ci un om cu suflet, care chiar şi în momentul admiraţiei pietrei încearcă să transfere o parte din propria existenţă asupra rocii eterne”. Povestea lui Manase, evoluţia personajului şi raportarea lui la trecut o fac pe Zivari să concluzioneze că „Okuizumi este, fără îndoială, un foarte bun psiholog”.

 

Subliniind că nu vorbeşte din perspectiva unui critic literar, Ion Caramitru şi-a declarat deschis fascinaţia faţă de „Strigătul pietrelor” - „o carte pe care n-am mai putut s-o las din mână vreo două ceasuri bune, pentru că m-a făcut curios tot timpul”. Ca actor, atunci când se trezeşte atât de prins de o carte, Caramitru încearcă să şi-o imagineze într-o montare de teatru. În cazul romanului lui Okuizumi, preşedintele UNITER ar insista pe „condiţia umană a acestui popor mândru şi absurd”, pe disciplina şi puterea mentală a personajului, dar mai ales pe monologurile lui: „Deşi povestea e spusă la persoana a treia, pare monologată, asumată de autor, iar protagonistul, oricât de alienat, încearcă să revină la o existenţă normală”. Colecţionarea pietrelor este, după Caramitru, tocmai acea cale de întoarcere pe care şi-o găseşte Manase către o măsură a normalităţii posibilă în cazul unui suflet frânt de trauma războiului şi de tragediile familiale.