Home » Home » Interviu » Despre cum se face teatru pe planeta Japonia, cu regizorul Alexandru Darie

Despre cum se face teatru pe planeta Japonia, cu regizorul Alexandru Darie

24 Sep 2009 Gabriela Lupu | 1 comentarii | 2207 vizualizari
Rating:
8 voturi
Marime text a A  Trimite pe email   Comenteaza
 
Regizorul Alexandru Darie va da din nou ochii cu publicul japonez al cărui răsfăţat a fost în multe stagiuni. Spectacolul său “Anatomie. Titus. Căderea Romei” va avea zilele acestea o serie de patru reprezentaţii pe tărâm nipon, prilej cu care şeful Teatrului Bulandra şi al Uniunii Teatrelor Europene a acordat un interviu în exclusivitate pentru cotidianul.ro.
 
 Alexandru Darie
Ce caută neamţu-n Bulgaria şi Teatrul Bulandra la Tokyo?
Ha, ha. Noi nu mergem să ne aflăm în târg, ca-n Caragiale din care citezi... Pe de o parte, anul acesta se împlinesc 50 de ani de relaţii diplomatice cu Japonia, motiv pentru care s-au făcut câteva schimburi culturale pentru a sărbători “prietenia între popoare”, iar Teatrul Bulandra a găzduit lunile trecute reprezentaţiile unor companii japoneze. Pe de altă parte, eu am o relaţie specială cu această ţară în care am lucrat şi unde am avut unele dintre cele mai mari succese din carieră.

De pildă?
Vom juca “Titus” chiar la Teatrul Kinokunia, unde eu am avut premiera la “Macbeth” acum zece ani.

Spui titlul ăsta cu atâta seninătate. Nu o dai şi tu mai după cireş să-i zici “piesa scoţiană”? Nu ţi-e teamă de blestem?
O spun cu toată convingerea. Uite, repet: “Macbeth”. Mie nu mi-a adus decât bucurie această piesă, cu care am avut un imens succes. De fapt, recunosc că înainte de a ne apuca de lucru am adus patru preoţi shintoişti şi am făcut cu toată echipa o rugăciune de câteva ore de alungare a blestemului care planează asupra piesei.

Păi aşa se face teatru, mai nou? Cu voodoo?

Uite că la noi a funcţionat.

Cum ai resimţit impactul dintre civilizaţii?
Prima dată am fost în Japonia în ’91, când m-am dus cu “Mult zgomot pentru nimic”, pe care-l montasem la Oxford Stage Theater. Ei erau, încă de atunci, în secolul XXI. Am fost apoi de două ori cu două spectacole pe care le montasem la Teatrul Bulandra, “Poveste de iarnă” şi “Iulius Cezar”. Ba chiar “Iulius Cezar”, celebrul spectacol pe care eu l-am făcut în 13 zile şi nopţi, a avut premiera absolută la Tokyo. Trimisesem schiţele pentru decor în Japonia şi a fost gata înainte să ne apucăm noi de lucru în România.

Dar de ce l-aţi făcut aşa “heirupist”, în 13 zile?
Nu am primit scena pentru repetiţii decât cu 13 zile înainte de plecarea în turneu. Am repetat zi şi noapte, ce-i drept cu o trupă rodată (mulţi dintre actorii de atunci joacă şi în “Titus” şi-ţi pot povesti), am dat un “şnur” aici, fără lumini, fără nimic şi ne-am dus cu costumele-n valiză la Tokyo. Acolo ne aştepta decorul făcut impecabil după schiţele scenografei Maria Miu. Dar pentru că nu trimisesem schiţă pentru lumini, iar japonezii fără schiţe sunt morţi, de cum am ajuns în teatru, ţin minte şi acum, era zece noaptea şi toată lumea era la lucru, în păr, light designerul a venit la mine disperat: “Unde sunt planurile de lumini?”, m-a întrebat. “Nu sunt”, am spus. Toţi japonezii au făcut ochii mari şi au spus într-un glas: “Ooooooo!”. “Păi, unde sunt?” “În cap”, le-am zis şi ăia iar “Ooooooo!”. Nici n-am apucat să termin bine de spus “Puneţi un proiector acolo, trei acolo, aia aşa, aia aşa…” că a şi a apărut o armată de japonezi care a început să se caţere peste tot, pe scări, pe frânghii şi să facă ce le-am spus. Am mai repetat două zile cu lumini şi a treia zi am dat premiera cu un succes nebun.

Cum ai “măsurat” succesul? Ce unitate de măsură ai avut?

Uite, de pildă, ei au tradiţia ca, după spectacol, cine vrea, din public, poate să mai rămână la o discuţie cu realizatorii. Se puseseră în acest scop în foaier vreo 20 de scaune. Ei bine, 300 de spectatori fuseseră, câte locuri avea sala, şi au rămas la discuţii toţi 300. Şi au avut cea mai ciudată dorinţă din câte am pomenit eu: voiau să ne atingă, să vadă dacă suntem “adevăraţi”. Incredibil. Asta se întâmpla la Teatrul Globe, care era o replică fidelă a teatrului lui Shakespeare, asta, atenţie, înainte de a se reface Teatrul Globe din Londra.

Cum ai ajuns să şi montezi în Japonia?

Cel mai important producător japonez, Hiroshi Sasame, venise la “Poveste de iarnă” la toate reprezentaţiile noastre de la Tokyo. Am aflat apoi că fusese şi la repetiţii, că se interesase cum am făcut noi zăpada şi multe altele. El mi-a propus să montez la Ghinza Season, un teatru situat în aşa-numitul “Cartier al Aurului”, cea mai luxoasă zonă din Tokyo. Acolo am montat “Omul cel bun din Seciuan” şi apoi “Macbeth”. Aşa că am locuit ceva vreme acolo.

Ţi-a plăcut?

La un moment dat mi se făcuse dor de gunoaie. Nu mai suportăm curăţenia aia de farmacie. Acolo până şi boschetarii sunt curaţi de nu-i deosebeşti de alţi trecători. Şi înainte de a intra în cartoanele lor se descalţă, pentru că în Japonia nu intri încălţat în nici o casă. Nici în cârciumi nu ai voie să intri încălţat. E o cu totul altă lume. Când am făcut, la întoarcere, escală la Londra, mi s-a părut aşa de jegoasă, dar de o frumuseţe fără margini. Mă făcea să mă simt mai aproape de casă. Căci România anilor ‘90 era infinit mai murdară decât cea de azi.

Şi cu actorii de acolo cum ai lucrat?

Sunt extrem de muncitori, dar complet diferiţi de europeni. Au adevărate ciudăţenii pentru noi. De exemplu, ei nu se ating unii pe alţii. Se ştie că nici când se întâlnesc pe stradă nu se pupă sau nu dau mâna. Au acele plecăciuni tradiţionale. A fost îngrozitor de greu să-i conving să facă gesturi care nouă ni se par cât se poate de naturale. Actorii lor sunt de o tenacitate şi de o dedicaţie admirabile, dar la ei nu încape nici o secundă de improvizaţie. Totul trebuie lucrat conform “scriptului”. Te întreabă de o mie de ori cum să facă până ce-ţi mănâncă capul. Când trebuie să joace, o fac perfect din prima. Ţin minte că la prima lectură a piesei, eu am procedat ca la noi şi ca în toată Europa. M-am aşezat la masă, am mai stat la o mică şuetă, am vorbit de una, de alta, aşa, de “încălzire”. După nici cinci minute a venit la mine regizorul secund să-mi spună că actorii sunt impacientaţi că nu începem. “Păi, am început”, am zis, “asta face parte din lucru”. Ca să nu îţi mai spun că la prima lectură vin toţi oamenii din teatru, de la director la femeia de serviciu. Se apleacă de câteva ori, se prezintă, spun cu ce participă ei la binele producţiei, mărturisesc că tare se bucură că lucrăm împreună, după care asistă toţi la prima repetiţie. Un alt lucru specific Japoniei este că nimeni nu părăseşte locul de muncă până ce şeful lui ierarhic nu a plecat. Eu, după ce terminam ce aveam de făcut într-o zi cu unii actori, le dădeam liber. Ei bine, nu plecau până ce nu ieşeam eu din teatru, chiar dacă asta se întâmpla la miezul nopţii.

Toţi lucrează după “script”? Nu vin şi ei cu idei?

Asta nu e scris în codul lor genetic, cred. Sunt nişte executanţi perfecţi însă. M-am distrat foarte tare când la “Omul cel bun din Seciuan” aveam în decor gunoi. Era pe acolo un container şi Maria a mototolit nişte ziare şi le-a pus pe-acolo pe scenă. La următoarea repetiţie, ziarele dispăruseră. La fiecare repetiţie, Maria arunca ziare pe jos, a doua zi nu le mai găseam. “Ce se-ntâmplă?”, i-am întrebat. “De ce aruncaţi ziarele? Fac parte din scenografie.” “Ne pare rău, dar nu sunt pe schiţă.” Ei, nu zici că a trebuit să ia Maria din nou schiţele să le deseneze ziarele alea aruncate pe jos, că ei altfel nu le lăsau acolo nici morţi? Deci, oamenii ăştia sunt de un profesionalism, de o disciplină şi de o precizie pe care noi nici nu le visăm.

Tu ai reuşit să fii punctual acolo?

Da. Îţi dai seama că-mi era ruşine să întârzii. Partea bună era că repetiţiile începeau la ora 13.00. Indiferent la ce oră te vedeai cu unul sau cu altul, salutul în teatru e “bună dimineaţa”. Dar nu ai idee despre ce înseamnă la ei punctualitatea. Până şi la băută te duci la ora la care ai fost chemat. Nu ai însă oră de plecare stabilită, ceea ce e bine. La teatru au un ceas pe perete pe care îl vede şi publicul. Când s-a făcut ora fixă de începere a spectacolului, sună o sirenă şi începe. La secundă. Interesant este că nu spun nimic dacă eşti european şi întârzii. Pentru că noi suntem altă “specie”.

Stai că tot nu-mi revin. Adică ei mor la locul de muncă?

Da. Chiar da. Unii au mierlit-o pe bune la birou. Noţiunile de workaholic şi de moarte prin epuizare cred că-şi au originile în Japonia. Noi nu riscăm să murim de prea multă muncă, asta-i sigur. Bun, pe de altă parte, şi supapele sunt altele. Eu n-am văzut în viaţa mea, nici măcar la ruşi, atât de mulţi oameni beţi muci ca-n Japonia. Şi femei superelegante. Le cădeau pantofii Gucci din picioare de mangă ce erau.

Bănuiesc că se îmbată programatic, numai după orele de serviciu...
Poţi să fii sigură de asta.

Se distrează aşa, într-un soi de disperare?
Nu totdeauna. Nu uita că au vestitele cartiere de gheişe, unde distracţia e adusă la rang de artă.

Ai fost la gheişe?

Nu. Pe de o parte pentru că e enorm de scump şi pe de altă parte pentru că nu m-a învăţat nici un japonez cum trebuie să mă comport acolo. Că e un întreg ritual...

Sunt mulţi români în Japonia?
Nu, sunt foarte puţini. Amuzant e că am dat în oraşul ăla imens, cu 30 de milioane de locuitori, absolut întâmplător de un restaurant românesc care se numea… ghici cum ?

Cum?
“Darie”.

Ei, cum aşa?
Da. Era restaurantul unui cuplu de japonezi, nici măcar nu era făcut de români, care vizitase România. Şi cum se pregătesc ei pentru o vacanţă la modul cel mai serios, nu ştiu cum, în cercetările lor, au dat peste romanul “Desculţ”.

Ăla cu “să nu uiţi, Darie”...
Exact. Ei au crezut că e un nume comun în rândul românilor şi, uite aşa, mi-am deschis eu restaurant la Tokyo.
 

 
 
 
Abonare Newsletter
 
 
 

1 comentarii

 
1
iann t. 25-Sep-2009 16:26
strasnic interviu!
Cind ai ceva de spus si mai ai si darul dialogului fara fasoane, ce/ar putea iesi decit ce a iesit : replica, ritm, atmosfera! Si celei ce a intrebat si celui ce a raspuns : bravo, domne!
 
Pentru a comenta acest articol va puteti loga aici.
Daca nu aveti cont va puteti inregistra aici.

 
Întrucât dorim ca site-ul cotidianul.ro să rămână un spaţiu al al discuţiilor civilizate, îi invităm pe cei care postează comentarii la articole să respecte următoarele reguli:



1. Să folosească un limbaj civilizat, să evite aprecierile xenofobe, antisemite sau rasiste

2. Să se refere doar la articolul la care postează

3. Să se abţină de la atacuri off topic la adresa autorilor


Nerespectarea acestor reguli va duce la şteregerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Abaterile repetate vor avea drept consecinţă banarea.
 
 
Locuri de munca disponibile in jobs.Cotidianul.ro
 
 
INTERVIU