De la naţionalism la vinovăţie în stil românesc la Bienala de la Istanbul

Cu o reţetă stilistică destul de constantă până recent, Dumitru Gorzo, stabilit la New York, unde colaborează cu Slag Gallery, nu încetează să-şi frapeze vechiul public prin schimbările estetice năucitoare. Se poate spune că, dacă până mai ieri recunoşteai “amprenta” artei lui Gorzo chiar şi în lucrările imitatorilor, astăzi poţi sta o jumătate de oră în faţa unui tablou sau a unei instalaţii a sa fără să-ţi treacă prin minte cine este autorul. Cel mai recent proiect al lui Gorzo, câteva tablouri expuse în cadrul unui eveniment paralel Bienalei de Artă de la Istanbul, nu face decât să suscite din nou mirarea şi dezorientarea celor obişnuiţi cu stilul său, odinioară extrem de energic, cu elemente ce reinterpretau inspirat fabulosul de origine populară maramureşeană.

 

Expoziţia organizată de Slag Gallery şi curatoriată de Benjamin Fellmann este găzduită în clădirea Bilsar din Istanbul, spaţiu în care şi-a realizat lucrarea şi artistul Dan Perjovschi, când a reprezentat România cu ocazia Bienalei de Artă din Istanbul din 2005. Gorzo expune şapte tablouri, orientate asupra ideii de “revizitare a unei părţi a picturii istorice româneşti cu nuanţă patriotică, mai exact repictarea în nuanţe de gri pe o suprafaţă preparată cu bălegar şi lut a lucrărilor”, după cum arată acesta pentru cotidianul.ro. Cinci dintre acestea sunt viziuni personale după lucrări de referinţă din arta modernă românească: “Haiducul Radu Anghel” de Mişu Popp, “Călugăreni” de Theodor Aman, “Atacul de la Smârdan” şi “Alarma” de Nicolae Grigorescu, “Bivouac” de Sava Hentia. De asemenea, artistul a mai fost inspirat de două filme istorice din care a reţinut două scene transpuse ulterior în picturile “Historic Swamp” şi “Realpolitik”.

 

Gorzo explorează acele viziuni artistice cu notă excesiv patriotică, multe dintre ele având, dincolo de scopul pur estetic, şi raţiunea de a contura aspecte legate de identitatea naţională. Artistul abordează, din punct de vedere tematic, relaţiile conflictuale, de-a lungul secolelor, dintre români şi turci. Curatorul expoziţiei crede că maniera în care a realizat Gorzo aceste lucrări are note sculpturale, în mare măsură graţie utilizării unor materiale compuse din clei de oase şi excremente de cal. Artistul atrage atenţia că “subiectul picturilor se detaşează de semnificaţia strict istorică, erijându-se către universal, atrăgând atenţia asupra liniei fine demarcatoare dintre «erou» şi «terorist», «război» şi «independenţă», «teritoriu» şi «unitate», «naţionalism» şi «patriotism»“.

 

Gorzo îşi explică tehnica insistând asupra dublei semnificaţii a acesteia: pe de o parte “apropie picturile de sculptură, de obiect, pe de altă parte, pe plan ideatic, bălegarul şi lutul devin parte din matricea bucolică ce de veacuri hrăneşte manifestările naţionaliste şi care, prin ironia sorţii, se termină toate în c****”. În pofida dimensiunii conceptuale a acestor lucrări, ele nu par convingătoare: deşi artistul a intervenit într-o anumită măsură asupra imaginilor originale, în viziunea pictorilor români de la care a plecat, noutatea nu pare să aducă un plus de conţinut simbolic sau de expresivitate. Lucrările lui Gorzo nu se detaşează nici ironic, nici ludic de picturile originale. Partea conceptuală pare o contestare gratuită a unor aspecte legate “manifestările naţionaliste”, iar abordarea are o vehemenţă care nu îndeamnă privitorul la meditaţie şi detaşare, ci mai tare agită inutil şi dezorientează. De ce este nevoie de încă o punctare a unor tendinţe naţionaliste româneşti, mai ales în sfera artei? Deşi arta poate fi oricât de anagajată fără ca, prin acest lucru, să-i fie ştirbită valoarea estetică, în cazul în care ea există, lucrările lui Gorzo se opresc doar la acest mesaj, încropit neclar, fără nuanţe şi profunzimi.

Din păcate, hibele expoziţiei nu se opresc aici. Slag Gallery insistă să propună, în destul de multe show-uri, o alăturare cel puţin forţată, deloc argumentată estetic, de opere ale unor artişti diferiţi, ceea ce s-a întâmplat şi în cazul expoziţiei de la Istanbul. Nici un curator n-ar putea găsi o explicaţie de bun-simţ pentru alăturarea noii serii de picturi a lui Gorzo şi seria “The constant feeling of guilt” a lui Mircea Suciu. Vernisată anul acesta la artist-run-space Laika din Bucureşti, seria de lucrări are o coerenţă interioară solidă, care se înscrie perfect în stilul lui Suciu. Însă conexiunile dintre acest proiect artistic şi lucrările lui Gorzo sunt practic inexistente, în pofida oricăror sofisme curatoriale.

 

Noul stil al lui Gorzo şi tema abordată în picturile expuse la Istanbul nu au nimic în comun cu dimensiunea psihologică puternică a lucrărilor lui Suciu, artist recunoscut pentru precizia tehnică. Deşi încrâncenate, ca mai toate operele lui Suciu, pasionat de macabru, tragic şi uneori grotesc, lucrările emană, dincolo de notele grave, şi o dispoziţie meditativă, care te face să extrapolezi situaţia dramatică prezentată, prin reflecţii despre ideea de “vinovăţie”. Filmul “Tabula rasa”, de nouă minute, ce însoţeşte prezentarea, este o lucrare cu un minimalism deloc caracteristic lui Suciu. În prim-plan, o mână trasează încet o linie pe o coală, pentru a o şterge mai târziu. Însă, conceptual, filmul rezonează clar cu celelalte lucrări ale lui Suciu expuse la Istanbul: se induce o stare de anxietate puternică, şovăirea mâinii care desenează pentru a şterge sugerează evident angoasa remuşcării. În expoziţie mai poate fi văzută şi instalaţia “Sudden Gust of Win” a artistului turc Serkan Ozkaya.

 

Despre proiectul lui Mircea Suciu citiţi şi aici.