Home » Societate » Povesti de Bucuresti » Dacă vrei tihnă sufletească mută-te la Cluj. Eu mai stau în Bucureşti

DE CE IUBIM BUCURESTIUL

Dacă vrei tihnă sufletească mută-te la Cluj. Eu mai stau în Bucureşti

14 Iul 2009 Chris Davis | 0 comentarii | 4600 vizualizari
Rating:
13 voturi
Marime text a A  Trimite pe email   Comenteaza
 
Chris Davis, doctorand în istorie la Oxford, s-a îndrăgostit de străduţele întortocheate ale Bucureştiului, de istoria nespusă din Arhivele Naţionale, de imaginile şi miresmele târgurilor şi de tihna spiritului urban inefabil al lui Eliade şi Cărtărescu.
 
Cismigiul mereu presarat cu perechi de indragostiti
Cismigiul mereu presarat cu perechi de indragostiti
La prima vizită, puţinor oameni le place Bucureştiul. La a doua vizită, de obicei îl detestă. Dar dacă te muţi aici şi stai un an sau mai mult, situaţia se schimbă. Tu te schimbi. Am ajuns să mă ataşez chiar şi de lucrurile neînsemnate care mă enervau odinioară - de ţiganca aia care urlă pe strada mea la 7 dimineaţa: „Fiiiaaaree vechi... fiiiaaaree vechi luăăăăăm”. Bucureştiul e un oraş al discontinuităţilor, un palimpsest de timpuri şi locuri - mai ales de secol XIX, interbelic, socialism, kitsch comunist. Murdar. Fandosit. Dărăpănat. Scump. Ieftin. E un oraş care-şi spune povestea cel mai bine prin impresii, hoinărind pe nenumăratele lui străduţe întortocheate.
 
O zi plăcută în Bucureşti ar putea începe pe Strada Eminescu, în drum spre Delicateria Traiteur, unde găseşti ciocolată, măsline şi brânză franţuzească decentă, lângă magazinul portughez cu sardine şi anşoa la conservă... un scurt popas în Parcul Ioanid, unde ciripitul păsărelelor şi râsetele copiilor înăbuşă zgomotul traficului urban. Pe urmă, în jos pe Caragiale (sau cumva pe Calderon?) în căutarea dughenei ascunse cu baclava şi cataif. Apoi mai departe, prin spatele Teatrului Naţional şi de acolo cu liftul până pe acoperiş la Motoare (oare chiar e nevoie de o liftieră cu goblenuri aşezată pe un scăunel de lemn?). Stai la coadă jumătate de oră pentru o bere răsuflată care nu ajunge nici măcar la linia de 40 cl de pe paharul de plastic... te repezi ca hiena să prinzi bancă. Ah, dar să stai în aer liber şi să te bucuri de adierea răcoroasă de deasupra unui oraş altminteri înăbuşitor!
 
Poate încă o tură pe la Green Hours. O întâlnire cu Sorin sau Răzvan pentru dezbateri despre istorie şi cultură... sau pur şi simplu o beţie cu Vali, Călin şi Diana într-un bar studenţesc jilav, cu bere ieftină şi mâncare decentă... glume despre germanii dobrogeni sau despre moţi în fumul gros de ţigară de la Red Lion sau poate la Gara Lipscani în centrul vechi. Până la urmă ni se va spune să plecăm şi-o să mă înghesui într-un taxi... O să mă uit lung după curve înainte să intru, împleticit, în bloc.
 
Dacă te duci la Muzeul Naţional de Artă la ora deschiderii, ai cam tot locul la dispoziţie. Direct la galeria de artă românească modernă... o privire lungă la Portretul Mariei Nacu al lui Grigorescu... Apoi, la nudul languros cu sfârcuri de un trandafiriu aprins... pe urmă la imaginea întunecată şi destul de expresivă din Ţiganca de la Ghergani... captivat de Coada la pâine a lui Tonitza. Duceţi-vă să le vedeţi dacă n-aţi făcut-o încă. Alături de lucrările lui Segal şi Popp, acestea sunt nişte mostre superlative ale picturii europene moderne, la fel de bune ca acelea pe care le poţi vedea oriunde.
 
Cobor dealul şi, din nostalgie, poate ar merge din scurt o cafea la Capşa. Bărbaţii încă se mai bărbieresc la frizeria de după colţul cu Regina Elisabeta. În weekenduri, o vizită la Târgul Ţăranului după pâine dospită, miere de la ţară şi piftie. Palincă de prune adusă de la Zalău şi ciorbă. Imaginile şi miresmele pieţei de flori din Rahova, unde am asistat o dată la răpunerea prematură a unui pui, căruia i s-a tăiat capul cu cuţitul chiar acolo pe trotuar (deşi mi se atrage atenţia că orientalizez povestea)... un picnic şi un pui de somn cu prietenii şi cu un mizantrop rus în Parcul Carol. Ba chiar mai bine, o plimbare pe Strada Mântuleasa cu o româncă frumoasă, evocând spiritul urban de odinioară al lui Eliade şi de acum al lui Cărtărescu... o zi perfectă.
 
Mai târziu, o promenadă pe tihnita Strada Plantelor şi poate un ceai în grădina de la Green Tea (de când ai nevoie de rezervare la ceai în Bucureşti?) În partea de sud a oraşului, rătăcit din nou cu Claudiu şi Caroline în căutarea unei bodegi... mă opresc şi miros florile din grădinile unor case frumoase de pe o străduţă pe care n-o s-o mai găsesc niciodată. Atacat de câini, nişte câini uriaşi. Beri şi whisky în locul acela pe care rareori îl găsesc, fiindcă e ascuns după un zid de beton şi are o uşă pe care nu scrie nimic, un local cu terasă tihnită şi lumină difuză, cu hamac, aparat de făcut gheaţă şi masă de ping-pong înăuntru. În zori merge un kebab (foarte picant) la Foişorul de Foc cu Claudiu.
 
Ce-ar mai fi? Mai multe zile nonalcoolice petrecute prin arhivele şi bibliotecile româneşti. Acolo îţi dai seama cât de centralizată e România şi cât de mult mai e de spus despre istoria ei recentă. Însă vizavi de Arhivele Naţionale, în Cişmigiu, îţi face semn prezentul. Cupluri de îndrăgostiţi pe băncile din parc, evadând fără îndoială din restricţiile convieţuirii cu părinţii (cine-şi mai permite astăzi să aibă propriul apartament în Bucureşti?). Chiar şi mai romantice - deşi reprezintă un comentariu vizual descurajator la adresa fidelităţii din zilele noastre - sunt perechile de vârstnici care merg încetişor de braţ, încă împreună după atâţia ani... Îi admir mai ales pe bărbaţii dintr-o vreme apusă, care par semeţi în acest prezent, sfidători cu pălăriile lor perfect aşezate într-o parte, cu cravatele cu nod dublu, batiste şi pantofi lustruiţi. Alţii joacă şah pe mese prefabricate din beton. E amuzant să-i vezi trântindu-şi piesele, de parcă drama de plastic care se izbeşte de beton ar dezvălui genialitatea fiecărei mutări.
 
Ies din Cişmigiu şi o iau spre Parcul Luigi Cazzavillan... din nou, popas. Apoi pe Str. Popa Tatu spre Hasdeu şi Sfinţii Voievozi... Cina. Regăsirea acelei case albe greu de definit, cafeneaua cvasi-maghiară numită Papa la Şoni, cu meniuri scrise de mână, castroane uriaşe de supă şi Ciuc la halbă. Gulaşul e cam fad, din câte mi s-a spus, pentru că aşa-l preferă moldovenii de la bucătărie. Sau poate mă duc la Idomemoş, localul turcesc din Buzeşti, pe Iacob Felix colţ cu Al.I. Cuza, unde mănâncă majoritatea turcilor bucureşteni. Aleg din gama de frigărui de sub vitrina mare de sticlă şi mă servesc cu ceai şi lipie.
 
Înapoi acasă la gazda mea cu Rada şi Dara... acum trebuie să trec la scris... s-a liniştit totul pe frontul urban. Şi tocmai când încep să cred că oraşul e mai tihnit decât îl consideram eu, simt şocul îndepărtat al unui cutremur din Vrancea. Dacă vrei tihnă şi pace sufletească, n-ai decât să te muţi la Cluj. Eu mai stau în Bucureşti şi la anul.
 
 
 
 
Abonare Newsletter
 
 
 

0 comentarii

 
 
Pentru a comenta acest articol va puteti loga aici.
Daca nu aveti cont va puteti inregistra aici.

 
Întrucât dorim ca site-ul cotidianul.ro să rămână un spaţiu al al discuţiilor civilizate, îi invităm pe cei care postează comentarii la articole să respecte următoarele reguli:



1. Să folosească un limbaj civilizat, să evite aprecierile xenofobe, antisemite sau rasiste

2. Să se refere doar la articolul la care postează

3. Să se abţină de la atacuri off topic la adresa autorilor


Nerespectarea acestor reguli va duce la şteregerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Abaterile repetate vor avea drept consecinţă banarea.
 
 
Locuri de munca disponibile in jobs.Cotidianul.ro
 
 
POVESTI DE BUCURESTI
 
CELE MAI