Cultul morţii în epoca media. Dispariţiile care au răvăşit lumea în ultimii 20 de ani

Dacă la moartea unor personalităţi precum John Kennedy sau John Lennon, presa scrisă construia povestea şi alegea detaliile, în era Twitter, YouTube şi a telefoanelor mobile cu cameră video martorii dau ştirea în direct marelui public, iar zvonurile contradictorii au viteza luminii pe tot globul. Dacă prinţesa Diana a avut cea mai mare acoperire mediatică de la moartea lui Kennedy, Papa Ioan Paul al II-lea a avut parte de cel mai mare cortegiu funerar din istorie, în timp ce Michael Jackson a spart toate recordurile de audienţă posibile şi a crescut traficul general pe Internet cu 11 procente în doar câteva zile.

 

 

Noile media au avut prima reacţie în cazul lui Michael Jackson. Regele Pop a fost declarat mort la ora 2.26 PM şi 18 minute mai târziu TMZ.com anunţa: „Michael Jackson a murit azi, la vârsta de 50 de ani”. Site-ul a fost blocat timp de câteva ore din cauza numărului uriaş de accesări. Vestea a fost imediat preluată pe „Los Angeles Times“ şi BBC, care iniţial au anunţat că este în comă, confuzie care a determinat o căutare şi mai frenetică de detalii din partea utilizatorilor. MTV şi BET (Black Entertainment Television) au început imediat să difuzeze obsesiv videoclipurile superstarului, MTV difuzând tot weekendul doar Michael Jackson sub titlul „M is for Michael”.

 

Google a fost blocat, crezându-se iniţial că este vorba de un atac al hackerilor îndreptat împotriva companiei. Twitter şi Wikipedia au avut, de asemenea, probleme cu serverul, Wikimedia Foundation afirmând că peste un milion de vizitatori au citit articolul despre Jackson într-o oră. „N-am văzut niciodată aşa ceva”, au declarat. Peste 15% din toate postările de pe Twitter (aproximativ 5.000 pe minut) erau despre Michael Jackson, comparativ cu alegerile din Iran şi febra porcină, subiecte care nu au depăşit 5%.

 

Traficul general de pe Internet a crescut cu 11% din 25 iunie. Miliardele de utilizatori au fost mânaţi de o curiozitate morbidă să afle dacă era sau nu adevărat că purta măşti, că nu mai avea nas, că era chel, că de fapt copiii lui nu erau ai lui, că la 1,77 metri înălţime cântărea doar 52 de kilograme, ce avea în stomac, care au fost ultimele sale cuvinte şi mai ales cine îi va moşteni averea. În timp ce posturile de televiziune difuzau comentarii şi condoleanţe din partea unor vedete din showbiz campioane în rating, Facebook, Twitter şi MySpace dădeau ştirile înaintea marilor publicaţii, cu suficient de multe speculaţii, repetiţii şi comentarii subiective încât să-i facă pe fanii „sensibili” să se revolte. BBC a primit aproape 800 de plângeri legate de mediatizarea excesivă şi abundenţa detaliilor din viaţa personală a lui Jackson, care „până la urmă a fost doar un cântăreţ”.

 

Pe plan local au fost scoase de la naftalină toate înregistrările concertelor cu Michael Jackson la Bucureşti şi au fost căutate personajele care s-au aflat în prezenţa lui. Imagini cu fata pe care Michael a sărutat-o pe scenă în timpul primului său concert au fost redifuzate. Dimensiunea cosmică a morţii Regelui Pop a fost atinsă în momentul în care zeci de newyorkezi au declarat senin că au văzut faţa superstarului în formaţiunile noroase bizare de deasupra oraşului în ziua în care acesta a murit.

 

 

Un eveniment apropiat ca proporţii mediatice din acest punct de vedere este cel al morţii Papei Ioan Paul al II-lea. După ce oficialii Vaticanului au anunţat pe 31 martie 2005 că a primit „ungerea celor bolnavi”, un procedeu aplicat pe patul de moarte, sute de mii de oameni s-au adunat în Piaţa Sf. Petru cu lumânări, aşteptând orice cuvânt al suveranului pontif. „Te-am căutat şi acum tu ai venit la mine, şi-ţi mulţumesc”, a spus Papa când a auzit rugăciunile mulţimii. Până pe 2 aprilie, creştinii au aşteptat din clipă în clipă să apară la geamul camerei în care zăcea suveranul steagul alb care îi anunţa moartea, timp în care televiziunile şi radiourile deja difuzau emisiuni comemorative, recapitulau faptele memorabile ale Papei. ABC, CBS, NBC, Fox şi majoritatea televiziunilor europene întrerupeau regulat programul lor obişnuit pentru a da „ştirea de ultimă oră” că starea suveranului pontif nu s-a schimbat.

 

„Lăsaţi-mă să mă duc în casa Domnului” au fost ultimele sale cuvinte. La ceremonia de înmormântare care a avut loc pe 8 aprilie şi care a fost difuzată în direct la multe televiziuni au participat, în premieră, patru regi, cinci regine, 70 de preşedinţi şi prim-miniştri şi peste 14 lideri ai altor religii, alături de credincioşi. A fost cea mai mare adunare creştină din istorie, peste patru milioane de oameni rugându-se pentru sufletul său la Roma. Pentru prima oară de la Marea Schismă, Patriarhul Constantinopolului a participat la funeraliile unui papă. Miliarde de oameni au urmărit înmormântarea de la televizor. Despre Papa Ioan Paul al II-lea s-a scris săptămânile trecute, cu ocazia publicării corespondenţei sale cu o prietenă de-o viaţă, Wanda Poltawska, atacată de clericii polonezi pentru că tonul intim al scrisorilor ar întârzia procedeul de beatificare, acuzaţii dezminţite de Vatican.

 

Papa Ioan Paul al II-lea a fost singurul din mileniul trecut care a primit titlul de „Cel Mare“, celelalte excepţii fiind Papa Leo I în secolul cinci, Papa Grigore I în secolul şase şi Papa Nicolae I în secolul nouă. Toţi dintre aceştia sunt azi sfinţi şi la fel o să fie şi Papa Ioan Paul al II-lea, procesul său de beatificare derulându-se în regim „de urgenţă”. Papa Benedict al XVI-lea a început demersurile imediat după înmormântare, răspunzând mulţimii din Piaţa Sf. Petru care striga „Santo Subito!” sau „Sanctificare imediată!”, fără să aştepte cinci ani de la moartea persoanei, aşa cum spune regula.

 

 

Când moartea brutală a prinţesei Diana a fost anunţată pe 31 august 1997, întrega lume a fost şocată şi profund implicată emoţional în scenariul halucinant al complotului pus la cale pentru a-i da prinţului Charles cale liberă la căsătoria cu Camila. „Etapa asta din viaţa mea este foarte periculoasă”, scria prinţesa într-o scrisoare către Henri Paul cu zece luni înainte să moară, publicată în 2003. „Soţul meu pune la cale un «accident» de maşină, o problemă legată de frână care să-mi provoace leziuni craniene grave pentru a se putea recăsători”. Majoritatea televiziunilor şi-au dat programele peste cap şi au acordat cea mai mare atenţie accidentului în care a murit „Prinţesa inimilor”, oferind multiple versiuni pentru fiecare episod al poveştii. Peste 50 de milioane de americani au văzut în direct înmormântarea prinţesei şi trei milioane de admiratori au însoţit cortegiul funerar din Westminter Abbey din Londra pe 6 septembrie.

 

Evenimentul a fost transmis live de primele trei mari televiziuni din lume, ABS, NBC şi CBS, şi imaginile au fost preluate de majoritatea televiziunilor locale, o acoperire media fără precedent pentru un astfel de eveniment, care a distras atenţia de la înmormântarea din Calcutta a Maicii Teresa, spre indignarea multor analişti media care au vorbit atunci despre impactul celebrităţii în defavoarea valorii. Până pe 10 septembrie, mormanele de flori depuse în Kensington Gardens erau de zeci de metri înălţime, iar prezentatorii de ştiri anunţau pe un ton indignat până la isterie că un fan a fost arestat pentru că a încercat să fure un ursuleţ de pluş pe care un admirator l-a depus odată cu florile.

 

Remake-ul pe care Elton John l-a făcut după piesa „Candle in the Wind” ca omagiu adus Dianei a stat multe săptămâni pe locul unu în topurile din mai multe ţări, având un succes incomparabil faţă de originalul lansat în 1973 în memoria lui Marilyn Monroe, care murise cu 11 ani în urmă. Familia regală britanică a întâmpinat cu răceală moartea celei mai populare membre ale sale. Regina se afla în momentul respectiv la reşedinţa sa de la Balmoral Castle, anunţând iniţial că nu are de gând să se întoarcă la Londra cu acest prilej sau să o plângă public pe prinţesă. Impactul mediatic al evenimentului a forţat-o însă, după ce ziare ca „The Sun” strigau de pe prima pagină „Unde este regina noastră? Unde este steagul?”. Atitudinea reginei nu a făcut decât să adauge tensiune şi emoţie poveştii spuse ulterior în peste zece filme documentare şi cărţi biografice.

 

 

 

Înmormântarea prinţesei Diana a eclipsat, din punct de vedere mediatic, moartea maicii Teresa care s-a petrecut cu o zi înainte, pe 6 septembrie. Prima controversă a fost legată de faptul că, după ce s-a îmbolnăvit de inimă, nu s-a internat pentru tratament într-una dintre clinicile pe care le conducea, preferând un spital ultramodern din California. Apoi l-a chemat pe prietenul său apropiat, Arhiepiscopul de Calcutta, să ţină o slujbă de exorcizare la căpătâiul ei, convinsă că problemele cardiologice sunt rezultatul unui atac satanic. BBC World a întrerupt pe 6 septembrie transmisia live despre moartea Dianei pentru a anunţa decesul maicii Teresa, a cărei înmormântare a fost transmisă live în peste 190 de ţări. WCBS, WNBC şi postul de radio WEBC au acoperit evenimentul sub aşteptările publicului flămând de dramă, pentru că depindeau de feed-ul televiziunii indiene care avea alte reguli decât cele ale jurnalismului tabloidal occidental, fără cadre lungi şi prim-planuri cu oameni îndureraţi sau imagini cu trupul neînsufleţit.

 

 

Moartea lui Kurt Cobain a fost anunţată pe 8 aprilie 1994, după o săptămână lungă în care tabloidele au scris obsesiv despre problemele pe care le avea cu drogurile. Courtney Love sunase cu doar câteva zile înainte la poliţie să ceară ajutor pentru că Cobain se încuiase în debara cu un pistol şi ameninţa că se împuşcă. Poliţia a confiscat toate armele şi o pungă cu medicamente din reşedinţa celor doi, însă Cobain a declarat că se ascunsese de Love şi nu avea de gând să îşi pună capăt zilelor. Love a recunoscut că nu l-a văzut cu un pistol şi că nu a ameninţat că se omoară. La câteva zile după incident, timp în care tabloidele gemeau de imagini şi de detalii ale relaţiei dintre cei doi, a fost anunţată deja destrămarea trupei Nirvana. Cobain a fost prezentat ca noul monstru mediatic. „Nu mai am nici o satisfacţie din a asculta sau a compune muzică sau a scrie de prea mulţi ani. Mă simt vinovat pentru asta”, a scris Cobain în biletul de adio. Faptul că a spus clar şi răspicat că nu-i face nici o plăcere adulaţia fanilor, ba dimpotrivă, că aceştia îi stârnesc milă, a creat şi mai multă isterie în rândul fanilor din întreaga lume care au purtat doliu pentru idolul lor. Liceele din România s-au înnegrit de blugi rupţi şi tricouri cu Nirvana în ziua morţii lui, în care toţi fanii grunge, adică majoritatea adolescenţilor, au îngroşat fardul negru de la ochi şi au deplâns, într-o atmosferă pe care azi am numi-o emo, superstarul care, la fel ca Jannis Joplin, Jim Morrison şi Jimi Hendrix, a murit în circumstanţe dubioase, în jurul vârstei de 27 de ani.

 

 

La aceeaşi vârstă a murit şi actorul Heath Ledger, a cărui familie a aflat de tragicul eveniment din presă. Pe 22 ianuarie 2008, actorul a fost găsit mort de menajera sa. Toate detaliile scenei au făcut deliciul milioanelor de fani care au citit imediat pe site-urile de ştiri că era dezbrăcat, cu faţa în jos, şi că probabil şi-a pierdut viaţa în urma unei supradoze de calmante. Subiectul principal de dezbatere a fost dacă a fost vorba de un accident sau un caz de sinucidere, mulţi colegi de showbiz grăbindu-se să-l compare cu Marilyn Monroe. „Ambii sunt exemple ilustrative pentru ce poate face această industrie din cineva”, a spus Lindsay Lohan pentru „New York Magazine”.

 

 

Una dintre celebrităţile extrem de controversate, Anna Nicole Smith, vetetă „Playboy“ şi star de televiziune, care s-a înecat cu propria vomă pe

13 februarie 2007, a atras sute de milioane de fani în tragica sa poveste. La autopsie s-au găsit în organismul său urmele a 11 tipuri de calmante şi antidepresive. Vestea a venit ca un şoc pentru fanii din întreaga lume care au văzut în ea un fel de Marilyn Monroe blestemată, după ce propriul fiu a fost găsit mort la vârsta de 20 de ani, pe 10 septembrie 2006. Daniel Smith se afla în vizită la spitalul în care mama sa dăduse naştere unei fiice când a fost găsit mort chiar de Anna Nicole Smith, care iniţial a crezut că a adormit. Acesta luase însă o supradoză de metadonă, Zoloft şi Lexapro.

 

 

Moartea megastarului Freddie Mercury a fost deplânsă în întreaga lume, mai ales că în acea perioadă homosexualitatea şi SIDA erau nu doar subiecte mediatice fierbinţi, dar în acelaşi timp subiecte semi-tabu. Chiar dacă starul a negat că a fost diagnosticat cu virusul HIV, ştirile despre boala sa şi relaţia cu Jim Hurton, care i-a fost alături până în ultima clipă, dar şi felul în care arăta la ultimele concerte au pregătit publicul pentru vestea morţii sale din 24 noiembrie 1991, la vârsta de 45 de ani. „După imensul scandal pe care presa l-a construit în jurul acestui subiect doresc să confirm că am fost diagnosticat cu SIDA”, a declarat Mercury cu o zi înainte să moară, obosit să fie urmărit zi şi noapte de paparazzi. „The Sun” a publicat o serie de articole care speculau orice detaliu al vieţii private a starului.

 

America anilor ’90 urmărea cu sufletul la gură lupta, care se purta ba în versuri, ba în declaraţii de presă, ba cu gloanţe, între rapperii din coasta de est şi cea de vest. Focarele discordiei au fost 2Pac (şi casa lui de discuri, Death Row Records) şi Notorious B.I.G. (Bad Boy Records), ambii plătindu-şi „onoarea” cu viaţa, spre isteria fanilor avizi de poveşti cu sânge. 2Pac a fost împuşcat mortal pe 13 septembrie 1996, iar moartea sa a fost răzbunată prin împuşcarea lui Notorious B.I.G. pe 9 martie 1997.

 

 

Ultimul spectacol la care Adrian Pintea a strâns aplauze a fost înmormântarea lui. Mai mult de o mie de oameni s-au strâns curioşi şi emoţionaţi la Cimitirul Bellu să-l vadă pentru ultima oară pe Adrian Pintea, însă nu doar l-au aplaudat de câte ori a trecut pe lângă ei, ci cei mai paparazzi dintre ei s-au suit pe cruci şi pe morminte şi s-au bodogănit cu vecinii pentru privilegiul de a-i mai arunca o ultima privire. Morminte precum cel al lui Ioan Luchian Mihalea, situat aproape de cel pregătit pentru Adrian Pintea, au fost mană cerească pentru curioşii care n-au prins loc mai în faţă, iar acoperişurile cavourilor di-mprejur unghi de filmare perfect pentru ziarişti.

 

Românii s-au călcat în picioare să-l fotografieze şi pe Ion Dolănescu şi s-au îmbrâncit dând din coate să filmeze catafalcul cu telefonul mobil, iar geamurile Ateneului Român au fost pe cale să se facă ţăndări din pricina ambiţiei de a prinde un loc cât mai în faţă, la catafalc. Bărbaţi şi femei se opresc lângă catafalc să-l fotografieze şi să-l filmeze. „Nu mai faceţi poze!”, strigau oamenii de ordine. Naistul din orchestra de la Chişinău şi-a pus însă şi el instrumentul sub braţ şi, de pe scări, fotografiază, la rându-i.

 

Înmormântarea handbalistului Marian Cozma, transmisă în direct de televiziuni, le-a determinat pe acestea să ia măsuri de regie, ca pe un platou. Când tatăl lui Marian Cozma, care răspunde la orice întrebarea presei şi dictează de câte ori e nevoie numărul lui de telefon, îi face semn unui vecin să se apropie cu maşina ca să descarce baxuri de apă minerală, tocmai se transmite ceva în direct şi cel ce pare să fie regizorul acestei transmisii opreşte maşina cu un gest autoritar, întoarce altă maşină din drum şi dirijează râul de femei înlăcrimate să se scurgă pe sub celălalt gard. Presa a preluat total controlul priveghiului. Îndurerata familie a decedatului, cum spunea reporterul în microfon, doreşte ca lumea să afle toate detaliile înmormântării. Pentru că acum Marian Cozma e cel mai iubit dintre români.

 

Înmormântarea Laurei Stoica la Cimitirul Bellu, pe o ploaie în rafale, asezonată cu un vânt pătrunzător până la oase, a semănat cu o pădure pe care nu o puteai vedea din cauza copacilor. Chipuri apropiate cântăreţei, ca Mihai Constantinescu, Angela Similea, Elena Cârstea, erau răzleţite printre miile de oameni îngrămădiţi ca la concert. De la cameramani căţăraţi pe cavouri istorice la puşti călare pe cruci, vorbind la celular, toţi se înghesuiau, cu vociferări ca la coadă la pâine, să prindă un loc bun de tras cu ochiul. Ultimul drum al Laurei Stoica, de la capelă la locul de veci, a fost împânzit de curioşi, ţinuţi în frâu de bodyguarzi. Rareori mai auzeai câte un „dă-te, mamă, jos de pe mormânt, că e păcat!“. Bătrânele cele mai susceptibile să spună asta îşi întindeau chiar ele gâturile să vadă mai bine, căţărate în cele mai neortodoxe locuri.

 

„Păi să vezi ce-a fost la Dan Spătaru! Se călcau în picioare“, îşi amintea o doamnă plouată bine.

Cea mai grandioasă slujbă de înmormântare săvârşită în ultimii zece ani în România, cea a Patriarhului Teoctist, la care s-au adunat 8.000 de oameni, a fost pentru mulţi participanţi ca un spectacol, pentru care s-au pregătit cu grijă. Preacredincioasele şi-au pus pe cap cele mai bune basmale şi au luat cele mai lungi fuste, preoţii şi-au încălţat pantofii de duminică, lăcuiţi şi cu vârf subţire, după o modă doar de ei ştiută, venind în grupuri imense la catafalcul Patriarhului.Un preot din Ardeal, care a slujit în tinereţe şapte ani ca diacon la Patriarhie, nu s-a mulţumit însă cu imaginile luate de TVR. Cocoţat pe un stâlp de balustradă, a dominat cu o cameră video întreaga mulţime vreme de trei ore, vrând să nu piardă nici un moment.