Home » Arte & Popcult » Carte » Confesiunea unei anorexice: „Dumnezeu numără lacrimile femeilor“

Confesiunea unei anorexice: „Dumnezeu numără lacrimile femeilor“

05 Noi 2009 Doinel Tronaru | 0 comentarii | 2782 vizualizari
Rating:
10 voturi
Marime text a A  Trimite pe email   Comenteaza
 
Editura Humanitas se pregăteşte să lanseze pe piaţă, în colecţia „Memorii/Jurnale“, un volumaş care, în ciuda dimensiunilor reduse, are toate premisele să şocheze, prin intensitatea confesiunii, firile mai sensibile: „Dumnezeu numără lacrimile femeilor“, memoriile actriţei suedeze Pia Degermark.
 
Pia Degermark in filmul "Elvira Madigan", 1967, in regia lui Bo Widerberg
Pia Degermark in filmul "Elvira Madigan", 1967, in regia lui Bo Widerberg
Cinefilii şi-o amintesc pe Pia Degermark în apariţia ei inubliabilă din filmul “Elvira Madigan”, capodopera realizată în 1967 de Bo Widerberg, unul dintre cei mai importanţi regizori suedezi postbelici, însă, după apariţii meteorice în alte câteva filme, viaţa Piei Degermark a luat o turnură cu totul neaşteptată, confirmând din plin dictonul “viaţa concurează filmul”. Cea care fusese prietena prinţului moştenitor Carl Gustaf, câştigătoare a premiului de interpretare la Festivalul de la Cannes la doar 17 ani, a căzut pradă, la scurtă vreme, unei cumplite boli - anorexia -, pentru ca, în cele din urmă, să ajungă un homeless, dependentă de droguri şi condamnată la închisoare pentru fraudă. Bogăţia şi gloria au fost lăsate în urmă, fosta actriţă devenind acum un marginal, un om la periferia societăţii.

Ieşirea din “infern” a fost lungă şi grea pentru Pia Degermark, iar mărturia ei este acest volum de memorii, “Dumnezeu numără lacrimile femeilor”, publicat în 2006, în care autoarea se prezintă ca “o supravieţuitoare care-şi reafirmă încrederea în solidaritatea umană” (acum câteva luni, Pia Degermark a împlinit venerabila vârstă de 60 de ani). Cartea (care, de ce nu?, poate sta şi la baza unui viitor film) poartă dedicaţia “Pentru fiii mei, Cesare şi Robbin, şi pentru Peter Pan”, sugerând astfel că Pia Degermark se consideră un “copil mare”, un om care, deşi nu a încetat să crească, şi-a păstrat, sub înfăţişarea de adult, natura de copil.

Pia Degermark s-a născut pe 24 august 1949, lângă Stockholm, iar soarta a vrut încă de la început ca ea să fie deosebită: familia ei era una foarte înstărită. Nimic neobişnuit, însă, până când regizorul Bo Widerberg nu a remarcat-o pe frumoasa adolescentă pe coperta unei reviste mondene. Fotografia respectivă o înfăţişa pe Pia Degermark dansând, în noaptea Învierii, cu prinţul moştenitor al Suediei, Carl Gustaf, a cărui prietenă tânără era la acea vreme. Flerul lui Widerberg a fost unul de excepţie: regizorul a distribuit-o în rolul principal din filmul la care lucra în acel moment, “Elvira Madigan”, cu toate că adolescenta nu avea nici o legătura cu actoria şi nu îşi dorise niciodată acest lucru. “Widerberg spunea că pe el ochii mei îl interesează”, îşi aminteşte, în carte, Pia.

O sfâşietoare poveste de dragoste, filmul “Elvira Madigan” spune povestea unei balade tradiţionale suedeze: în secolul XIX, o faimoasă dansatoare pe sârmă, Hedvig Jensen, supranumită “Elvira Madigan”, alege să fugă în lume împreună cu iubitul său, locotenentul Sixten Sparre (interpretat de Thommy Berggren), căsătorit şi tată a doi copii. Widerberg a avut inspiraţia să ilustreze muzical filmul cu andante-ul din Concertul pentru pian nr. 21 de Mozart, ale cărui acorduri fac şi mai impresionant tragicul sfârşit al celor doi (urmare a succesului filmului, concertul lui Mozart a început să fie denumit, ulterior, cu supranumele “Elvira Madigan”).

Succesul filmului a depăşit orice aşteptări: prezentat în premieră la Festivalul de la Cannes din 1967, “Elvira Madigan” i-a extaziat pe critici, având, în acelaşi timp, şi succes comercial. Aflată la debut, Pia Degermark a obţinut, la Cannes, premiul pentru Cea mai bună actriţă, fiind prima interpretă suedeză şi totodată cea mai tânără actriţă (nu avea nici 18 ani) căreia i s-a acordat, vreodată, această distincţie. Degermark a fost “branduită” de presă ca “noua Ingrid Bergman”, iar ofertele de roluri au început să curgă. Se părea că Pia este născută sub o stea norocoasă şi nimic nu o mai poate îndepărta de bogăţie şi de glorie.

În 1971, Pia Degermark a luat o decizie care s-a dovedit a-i fi fatală: s-a căsătorit cu producătorul de film Pier A. Caminnecci, în acelaşi timp moştenitorul concernului Siemens, apărând, în acelaşi an, în filmul acestuia, “The Vampire Happening” (un film de serie B, despre o actriţă americană care moşteneşte un castel în “Transylvania”, “taguit” “The Adult Vampire Sex Comedy!” şi tradus, în unele ţări, ca “Orgiile contelui Dracula”). După naşterea fiului lor, Cesare, mariajul Piei a eşuat, actriţa punându-i capăt după doar doi ani, în 1973. Filmul cu vampiri era al treilea în care juca actriţa, după “Elvira Madigan” (a mai jucat în “The Looking Glass War”, o ecranizare după John Le Carré, şi într-un film italian) şi, totodată, ultimul, Pia Degermark mai având, ulterior, doar o scurtă apariţie într-un serial tv, în 1976.

Era începutul calvarului Piei. Imediat, actriţa a emigrat în SUA, dar s-a întors de-acolo în Suedia natală în 1979, de data aceasta grav bolnavă şi suferind de anorexie, care-i provoca chinuri cumplite. Cu cariera cinematografică abandonată, fosta actriţă a fondat o organizaţie, “Alfta”, dedicată ajutorării femeilor care suferă de această boală. A ajuns însă în faţa justiţiei, acuzată de declaraţii false, iar organizaţia s-a desfiinţat. În această perioadă, Pia Degermark a devenit o persoană “fără adăpost” (homeless) şi dependentă de droguri, ceea ce o va face “să bea paharul până la capăt”: relaţiile dubioase au afundat-o într-o existenţă de marginal hăituit de poliţie şi de Asigurările Sociale. Toxicomania a făcut-o să folosească cecuri frauduloase în disperarea sa pentru bani, astfel încât, în 1991, fosta glorie a anilor ’60 a fost condamnată la 14 luni de închisoare pentru fraudă, pe care i-a executat în închisoarea din Stockholm. Din legătura cu Jan Johansson, narcoman şi hoţ, s-a născut cel de-al doilea copil al ei, Robbin, afectat de “sindromul umbrei” - o formă de autism -, instituţionalizat într-o creşă a statului, apoi dat spre adopţie. Hărţuiala permanentă la care a fost supusă de autorităţi şi toate celelalte încercări prin care a trecut au transformat-o într-un “om amar, care se refugiază în activităţi solitare: înoată şi brodează perne”.
 
 
 
 
Abonare Newsletter
 
 
 

0 comentarii

 
 
Pentru a comenta acest articol va puteti loga aici.
Daca nu aveti cont va puteti inregistra aici.

 
Întrucât dorim ca site-ul cotidianul.ro să rămână un spaţiu al al discuţiilor civilizate, îi invităm pe cei care postează comentarii la articole să respecte următoarele reguli:



1. Să folosească un limbaj civilizat, să evite aprecierile xenofobe, antisemite sau rasiste

2. Să se refere doar la articolul la care postează

3. Să se abţină de la atacuri off topic la adresa autorilor


Nerespectarea acestor reguli va duce la şteregerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Abaterile repetate vor avea drept consecinţă banarea.
 
 
Locuri de munca disponibile in jobs.Cotidianul.ro
 
 
CARTE
 
CELE MAI