Comunismul, ţăranii şi „igiena identitară“

La Începutul lui martie 1949, în urma Plenariei Comitetului Central al PMR, în România se începea colectivizarea forţată a agriculturii, mutare care avea să schimbe ireversibil structura rurală a ţării şi să ducă la crearea unor nuclee de rezistenţă foarte puternice în rândurile ţăranilor. Marcând 60 de ani de la declanşarea acestui şir de transformări şi, totodată, 15 ani de prezenţă în spaţiul social şi politic românesc, Fundaţia Academia Civică, în colaborare cu Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei şi cu Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, a deschis la Muzeul Satului din Bucureşti expoziţia „Ţăranii şi comunismul“. Gândit ca o documentare riguroasă, derulată în toţi aceşti 15 ani în numeroase zone din ţară, evenimentul acoperă, cu fotografii, documente de arhivă, fragmente din presa vremii, decupaje din jurnalele de ştiri, texte culese din circuitul folcloric şi mărturii ale supravieţuitorilor sau rudelor acestora, o zonă mai puţin cunoscută din istoria comunismului românesc.

 

Tocmai de aceea sala de la Muzeul Satului a fost, în ziua vernisajului (17 martie), arhiplină, aducându-i laolaltă pe organizatori, pe câteva dintre „ultimele exemplare“ ale ţărănimii aproape dispărute, dar şi pe invitaţii care validează întotdeauna prin prezenţa lor autoritatea evenimentelor. Unul dintre aceştia a fost Theodor Paleologu, ministrul Culturii, care a văzut în cercetările din spatele expoziţiei „un gest de igienă identitară“ şi care a ţinut să-i reamintească publicului foarte numeros că „mă străduiesc să acţionez ca şi când Carol I ar sta cu ochii pe mine“, atitudine care a stârnit chiar şi aplauze.

 

„După ce am făcut recensământul populaţiei concentraţionare din România, am constatat că ţăranii au fost cel mai numeros segment din această populaţie, iar astăzi ţărănimea este aproape dispărută“, şi-a întărit Romulus Rusan, unul dintre vicepreşedinţii Fundaţiei Academia Civică şi, de asemenea, „curatorul“ acestui bilanţ, argumentul necesităţii unei astfel de expoziţii. Din această „specie“ pe cale de dispariţie, organizatorii au adus însă la muzeu câteva exemplare, fie supravieţuitori ai rebeliunilor, fie urmaşi ai acestora. „Mă scuzaţi că sunt cam ţăran, vreau doar să vă spun pe scurt câte ceva despre o istorie lungă“, şi-a început Augustin Sas, unul dintre participanţii la revoltele de la Arad din 1949, povestea despre cum la jumătatea secolului trecut, în satul său, au fost împuşcaţi şase oameni şi trupurile lăsate pe uliţe până la căderea nopţii. „Cei care ne organizau pe noi se spunea că sunt «spioni», după aia am aflat că erau de la Securitate, şi ne spuneau că trebuie să fim pregătiţi, că vor veni şi americanii. Americanii n-au venit, iar eu am ajuns la Siguranţă, după care la Gherla şi mai târziu la Canal“, şi-a amintit Sas momentele la care au participat, la acea vreme, mai mulţi dintre ţăranii invitaţi la expoziţie. Astfel au ieşit la iveală complicate intrigi din subsolul raporturilor dintre populaţia rurală şi mecanismele statului, cum ar fi cazul unuia dintre cei care au ajuns la închisoarea comunistă, de această dată în urma unei scrisori adresate Consiliului de Miniştri, în care demasca neregulile sistemului agricol din anii ’70, şi care a fost descoperit de Securitate după ce, aşa cum arată dosarele de la CNSAS, au fost abordate 20.000 de persoane.

 

În afara costumelor populare, a panourilor care explică, tematic, prin fotografii şi text, harta acestor dinamici socio-politice, vizitatorii expoziţiei - care va rămâne deschisă până pe 30 mai - pot asculta audiobookul „Ţăranii şi comunismul“, care grupează zece povestiri ale unor participanţi la răscoalele dintre 1949 şi 1963, selectate dintre cele peste 5.000 de ore de înregistrări din arhiva Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului. De asemenea, în permanent vor fi proiectate decupaje din filmele realizate de Lucia Hossu-Longin în cadrul „Memorialului Durerii“. În ciuda încărcăturii dramatice pe care o au toate materialele folosite pentru documentarea acestui fenomen, expoziţia se sustrage truismelor speciei din care face parte, în primul rând prin acoperirea multor zone ale dinamicii impuse de regimul comunist la nivelul vieţii ţăranilor. Printre materialele prezentate se regăseşte şi un poem, rostit la inaugurarea colectivului Vadu Izei, care atestă intrarea figurilor comuniste în folclor: „Du-te măi loa’ înainte/ Şi fă loc la preşedinte/ Şi te roagă la altar/ Şi fă loc la secretar/ Uită-te, Doamne, de sus/ Să vezi Stalin ce-o ajuns,/ Din câini o făcut sopoane,/ Şi din curve-o făcut doamne“.