Home » Arte & Popcult » Cehov sună bine şi pe ungureşte

Cehov sună bine şi pe ungureşte

03 Noi 2008 Gabriela Lupu | 1 comentarii | 1006 vizualizari
Rating:
8 voturi
Marime text a A  Trimite pe email   Comenteaza
 
Regizorul Andrei Şerban este “special guest star” al ediţiei din acest an a Festivalului Uniunii Teatrelor din Europa, eveniment ce este în plină desfăşurare la Bucureşti.
 
Vania
Programul dedicat lui Andrei Şerban a debutat cu “Unchiul Vania” de Cehov, montat la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, spectacol ce a primit la Galele UNITER nu mai puţin de trei premii: pentru Cea mai bună regie, pentru Cel mai bun spectacol şi pentru Cel mai bun actor în rol principal, Andras Hathazi. Montarea s-a ales de asemenea şi cu premiul criticii din Ungaria pentru Cel mai bun spectacol de limbă maghiară din 2007.

Atraşi de faima spectacolului şi de cea a regizorului, bucureştenii s-au înghesuit să vadă “Unchiul Vania”, dar, din păcate, mulţi dintre ei nu au putut intra pentru că biletele fuseseră epuizate cu multă vreme înainte.

Montarea este rezultatul unui mariaj fericit dintre un regizor mare şi o trupă de actori de cea mai înaltă clasă. Interpreţii maghiari au dovedit din nou că sunt în teatrul românesc asemeni unor extratereştri care vin din când în când să mai însămânţeze pământul.

O disciplină de fier dublată de talent şi infinită disponibilitate artistică, cam aceasta ar fi “reţeta” acestui succes. S-a scris mult despre “Unchiul Vania” al lui Şerban, critica fiind unanimă în a-l lăuda, spunându-se că este cea mai bună montare românească a ultimului deceniu sau că e “un spectacol perfect”. Şi, într-adevăr, montarea, chiar şi jucată în deplasare, s-a dovedit a fi fără fisură.

Iar actorii, după cum au spus spectatorii, au făcut “cel mai bun Astrov” (Bogdan Zsolt), “cel mai bun Vania” (Andras Hathazi, foto) şi “cea mai bună Elena Andreevna” (Imola Kezdi) văzute de-a lungul timpului în zeci de montări ale acestei piese.
Poate mai mult decât în alte spectacole, Şerban a folosit cu extrem de multă ingeniozitate fiecare centimetru de spaţiu: (o notă de zece şi scenografei Carmencita Brojboiu) se joacă în sala de spectacol, pe scenă, la balcoane, în culise, pe scările de incendiu, în pod şi în cuşca regizorului tehnic (pentru că la Teatrul Odeon aceasta nu exista, a trebuit să fie construită special pentru acest spectacol).

Spectatorii sunt în primul act pe scenă, în timp ce actorii stau în sală. Doctorul, alter ego-ul lui Cehov, face prezentările. Jos, în sală, stau personajele rurale, Vania, Sonia (Aniko Petho, foto) şi dădaca (Csilla Albert), “sclavii” pe plantaţia profesorului Serebreakov (Jozsef Biro). Acesta este împreună cu femecătoarea lui soţie situat la balcon, ca un cuplu prezidenţial ce priveşte arogant de la înălţime, “gângăniile” umane de jos.

Pentru a i se aduce stăpânului ceaiul, feciorul (Ferenc Sinko) trebuie să facă elemente periculoase de echilibristică mergând ca pe sârmă pe balustrada de la balcon situată la o înălţime apreciabilă. Profesorul dă ordine peste ordine în germană, ca un mic Hitler avant la lettre. Soacra este gata să i le respecte cu asupra de măsură, scoţând ca bonus pentru profesor la vedere un picior gol sau un decolteu adânc. Dădaca e nefericită că au fost impuse noile obiceiuri de la oraş de a preface noaptea în zi, mic-dejunul în prânz şi prânzul în cină. Încă din primele minute sunt clare relaţiile dintre personaje, de fapt lipsa de comunicare dintre ele.

Sonia cea sfioasă stă mai mult pe sub scaune căutând cu devotament şapca doctorului Astrov pe care-l adoră în taină. Găsind-o, şi-o îndeasă pe cap pentru a putea avea, fie şi doar pentru o clipă, acces la un lucru atins de bărbatul iubit. Vania doarme un soi de somn al raţiunii, sforăind gros, întins pe două sau trei scaune de unde cade la un moment trezindu-se şi începând să-l înjure pe Serebreakov de a cărui soţie este îndrăgostit. La intrarea în sala de spectacol, tronează falnic sacrul element al bucătăriei ruseşti, samovarul. “VIP”-urile coboară la un moment dat din sferele înalte, Elena Andreevna, ca o divă de Hollywood, cu ochelari mari de soare, aruncând în stânga şi-n dreapta remarce ironice în engleză gen “Vania, give me a break”.

 Ea se joacă precum o pisică cu “şoarecii” de bărbaţi, morţi toţi după ea, plăcându-i fiecare secundă din acest joc al seducţiei pe care îl practică doar din plictiseală. Statul la ţară îi este nesuferit pentru că “There is nothing I can do here”. “You should only want to do something”, îi replică Sonia, pe “limba” ei, amintindu-i că pe moşie sunt bolnavi de îngrijit sau oameni săraci. Dar aceştia “sunt atât de murdari” pentru Elena Andreevna care găseşte o plăcere mult mai mare în a-i juca pe degete pe bărbaţi.

Ea este la rândul ei terorizată de soţul ei, bolnav închipuit pentru care lumea ar trebui să se învârtă doar în jurul său. Vania este prototipul ratatului perfect. “Puteam fi cândva un Schopenhauer sau un Dostoiveski”, zice el, dar intelectualul rafinat de altădată s-a tranformat aproape într-un mojic beţiv şi grobian.

Astrov îi este partener de ratare şi beţii, doctorul fiind, spre deosebire de Vania, secătuit în primul rând sufleteşte, fiind incapabil să mai aibă sentimente: “Doar faţă de dădacă mai am un soi de duioşie”, declară el. Complet neinteresat de oameni, doctorul s-a dedicat cauzei ecologiste. Prezenţa Elenei Andreevna la moşie l-a îndepărtat însă de copacii care fi avut nevoie urgentă de salvare, el simţind faţă de frumoasa femeie nu dragoste, de care este incapabil, ci doar buna şi vechea atracţie sexuală.

Ei au parte şi de tăvăleală la propriu prin noroi, între ei şi adulter nemaistând decât mâna înmănuşată a soţului aproape încornorat care-şi ridică fără nici un comentariu nevasta din mocirlă. Furtunilor interioare sunt continuate de capriciile naturii. “În curte” plouă adeseori cu bulbuci, trezindu-i oarecum din beţie pe Vania şi pe Astrov ieşiţi să cugete la aer.

Părăsiţi de profesor, de juna lui soţie, dar şi de doctor care, neputând-o iubi pe Sonia, se retrage şi la propriu şi la figurat din scenă, în spatele său căzând cortina, Vania şi Sonia rămân doar cu munca (ei repetă întruna “muncamuncamuncamunca”) şi cu speranţa într-o lume viitoare mai bună. Monologul de final al Soniei este spus ca o rugăciune sfâşietoare, pe ritm de litanie bisericească, “vom munci şi vom trăi şi Dumnezeu va fi bun cu noi la sfârşit”.
 
 
 
Abonare Newsletter
 
 
 

1 comentarii

 
1
mihai70 04-Noi-2008 10:43
jalnic
Bietul Cehov: cred ca s-ar rasuci in mormant sa vada cum bijuteriile lui de piese sunt tarate in noroi de "marii artisti contemporani". Arta moderna? “Vania, pardon, Andrei Serban, give me a break”.
 
Pentru a comenta acest articol va puteti loga aici.
Daca nu aveti cont va puteti inregistra aici.

 
Întrucât dorim ca site-ul cotidianul.ro să rămână un spaţiu al al discuţiilor civilizate, îi invităm pe cei care postează comentarii la articole să respecte următoarele reguli:



1. Să folosească un limbaj civilizat, să evite aprecierile xenofobe, antisemite sau rasiste

2. Să se refere doar la articolul la care postează

3. Să se abţină de la atacuri off topic la adresa autorilor


Nerespectarea acestor reguli va duce la şteregerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Abaterile repetate vor avea drept consecinţă banarea.
 
 
Locuri de munca disponibile in jobs.Cotidianul.ro
 
 
ARTE & POPCULT
 
CELE MAI