Ce trebuie schimbat

16 Aug 2009 Andrei Marga | 28 comentarii | 4581 vizualizari

Rating:

21 voturi

După ce, în urma reformei 1996-2000, România a închis capitolul „Educaţie şi formare profesională“ în negocierile de aderare la Uniunea Europeană, făcând singura reformă recunoscută internaţional, a urmat continua degradare a învăţământului.

Măsurile diletante, opticile anacronice, politizarea s-au impus. În învăţământul superior, măsurile eronate au culminat în 2004 cu legea restructurării studiilor universitare, şi în 2005 cu hotărârile de guvern privind studiile master şi doctorat. Acestea nu numai că au aplicat greşit Declaraţia de la Bologna (1999), dar au irosit ocazia de a curăţa sistemul atribuind selectiv studiile master.

Acum este presantă - după compromiţătoarele comercializări de examene şi diplome din numeroase universităţi - schimbarea legislaţiei. Însă dintre proiectele elaborate până în august 2009, nici unul nu face faţă nevoilor României şi competiţiei internaţionale. Consorţiul „Universitaria“ - compus din Universitatea Bucureşti, Universitatea „Babeş-Bolyai“, Universitatea de Vest, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ - a arătat limpede acest lucru în Declaraţia din 5 iunie 2009, adoptată la Timişoara. Proiectul PNL (2008) este prea puţin inventiv, iar cel al PDL (2009) este nevrotic (cu formulări de genul cutare este „obligat“, recunoaşterea este „automată“ şi multe altele care nu sunt proprii unei legi) şi nu aduce un pas înainte, chiar dacă plagiază reforma 1996-2000 sau buletinele informative ale Universităţii „Babeş-Bolyai“. Aceste proiecte nu-şi asumă schimbări destule, birocratizează soluţiile şi vor prelungi criza.

Este nevoie de alt proiect de lege. Am sprijinit acţiunea ministerului de resort pentru a elabora, conform atribuţiilor legale, acest proiect. Ceea ce a ieşit până acum conţine idei noi demne de salutat (diversificarea studiilor master, studiile postdoctorale etc.), dar este perfectibil. Acest proiect ar trebui să schimbe mai mult sistemul, iar dezbaterea publică ar putea sprijini această dezvoltare. În intervenţia de faţă argumentez că, în România, este ora multor schimbări, care vor trebui asumate de legislaţie. Semnalez cât mai succint opţiuni majore indispensabile, dacă vrem ca universităţile româneşti să conteze, opţiuni rămase în afara celor două proiecte amintite.

Problema prealabilă este evaluarea. Universităţile trebuie evaluate nu după ceea ce spune fiecare despre sine şi nici după criteriile cantitative (câte scrieri produc sau câte articole ISI), ci, în cele din urmă, după starea societăţii.

În ţara noastră nu se mai înţelege ce fel de reformă este necesară. Mulţi văd doar efectele şi blamează pripit tot ceea ce s-a făcut. Alţii se grăbesc să considere că organizările sunt normale. În fapt, România a realizat „reforma de recuperare“ (prin adaptarea la economia de piaţă, statul de drept, pluralismul politic), iar dovadă este încheierea cu succes, deja în mai 2000, a negocierilor de la Bruxelles. Autorităţile au distrus ulterior unele măsuri sau au aplicat greşit repere europene, dar acea reformă s-a făcut. Nu s-a făcut însă din cauza nepriceperii şi politizării „reforma de sincronizare“, iar „reforma de înfruntare a globalizării“ abia dacă este cunoscută pe meleagurile carpatice. Cele mai puternice sisteme universitare din lume (SUA, Germania, Anglia, China etc.) fac reforme, dar, fireşte, alte reforme, în vreme ce la noi conotaţia reformei rămâne confuză.

Pentru reforme este nevoie de competenţă şi viziune, de deschidere spre noi experienţe şi capacitatea de a conceptualiza, de raportare la ceea ce fac alţii şi de găsirea de soluţii proprii. Ar trebui învăţat onest din erorile legislative ale ultimului deceniu. Bunăoară, un nărav persistent în legislaţia noastră este ca diferite chestiuni (de pildă, de doctorat, de salarizare etc.) să se lase prea mult pe seama hotărârilor de guvern sau a ordinelor ministeriale. Soluţia nu mai dă rezultate şi generează instabilitate. Sau, un alt exemplu, multiplicarea inutilă a efectivului de universităţi se dovedeşte a fi o ispită costisitoare.

România ar proceda cel mai bine dacă ar schimba sistemul universitar. O ţară cu ceva peste douăzeci şi unu de milioane de locuitori, care şi-a irosit (din cauza insuficienţei reformelor) şansele (excelente) pe care le-a avut de a atrage studenţi străini, nu poate susţine nouăzeci şi opt de universităţi, câte sunt astăzi recunoscute de Parlament. Pe de altă parte, orice măsură de reformă, fie ea şi inspirată, eşuează câtă vreme sistemul este anacronic. România trebuie să-şi asume neîntârziat adevărul că are prea multe universităţi şi prea puţini studenţi. Fuziunea universităţilor nu are, de fapt, alternativă. Pe de altă parte, este ora diferenţierii legale (sub aspectul misiunii, funcţiilor, profilului) a universităţilor: fiecare universitate trebuie să aibă legea proprie, ieşindu-se din actualul sistem în care fiecare universitate are legea ei de înfiinţare, dar legile diferitelor universităţi sunt aceleaşi. În materie de universităţi, egalitarismul este contraproductiv şi se cuvine înlocuit cu programarea profesională.

Sunt necesare schimbări adânci (de pildă, revenirea la distincţia dintre „universităţi“ şi „institute de învăţământ superior“), adânc fiind altceva decât „radical“ (în accepţia proiectelor amintite, în care se crede, de pildă, că registrul matricol, care oricum se face, ar preveni coruperea examenelor). Este nevoie însă de schimbări pentru a stabiliza durabil un sistem ponosit de prea multe cârpeli, în numele unor valori elucidate şi al interesului public. Numai aşa se poate pune capăt actualei crize din România, care este de fapt o criză multiplă, fără precedent: este, în acelaşi timp, criză de lideri, criză de pricepere administrativă, criză de legitimare, criză de motivaţie, de care se leagă criza economică.

Ar trebui lămurit ce fel de societate vrem în ţara noastră. Universităţile depind de societăţi (cum s-ar putea depăşi oare comercializarea examenelor într-un stat în care corupţia începe de la vârf?), dar şi prefigurează societăţile. Vrem astăzi o societate a sfertodocţilor validaţi, în mod paradoxal, de procedurile „asigurării calităţii“ şi căţăraţi în ierarhii administrative, sau o societate a oamenilor competenţi şi responsabili, care respectă, totuşi, reguli, inclusiv reguli de minimă morală? Aceasta este soluţia ce trebuie tranşată, de care depind multe alte variante. Din nefericire, proiectele de lege menţionate nu ajung nici măcar să sesizeze problema.

Nu este de ajuns ca un sistem universitar să funcţioneze. Iluzia optimului redus la funcţionare este astăzi doar carpatică. Funcţionarea bună se verifică prin performanţe, iar în legile educaţiei ar fi mai mult decât oportună aducerea inovaţiei în prim-plan. Proiectele de lege amintite prevăd o universitate prea statică, depăşită de ritmurile şi nevoile lumii de azi: inovaţia ar trebui pusă înaintea oricărei funcţii, ca parte a misiunii universităţilor româneşti de astăzi. Nici un proiect de lege nu şi-a însuşit, din păcate, prioritatea inovaţiei.

Sustenabilitatea - financiară, ca personal, ca infrastructură - se cuvine inclusă explicit în legislaţie. Nu este posibilă performanţa fără satisfacerea cerinţelor sustenabilităţii. Nu este management demn de nume fără sustenabilitate. Nu este valoare intelectuală acolo unde sustenabilitatea nu este satisfăcută. Ieşirea din actuala criză financiară şi economică mondială se face oriunde tematizând sustenabilitatea. A configura catedrele, facultăţile şi universităţile plecând de la considerente de sustenabilitate este deja o operaţiune întârziată în ţara noastră.

Este ora unei vaste reorientări a însuşi învăţământului, învăţării şi cercetării ştiinţifice spre orizonturi tehnologice. În cultura de la noi stăruie însă reducerea tehnologiei la tehnologie industrială şi conceperea greşită a cunoaşterii doar ca orientare în lume şi a cunoştinţelor numai ca informaţii. Aceste reduceri ar trebui înlăturate, iar orizontul tehnologic s-ar cuveni asumat explicit în educaţie (ca şi în cercetare ştiinţifică şi în cultură). Tehnologie, în conotaţia originară, înseamnă, de fapt, cunoaştere, competenţă şi capacitate de a face ceva. Iar într-o ţară, cum s-a spus, de către şeful statului român, „muribundă“ - de fapt din cauza proastei conduceri -, competenţa de a face şi angajamentul subsecvent sunt oxigenul însuşi.

Este, de asemenea, ora externalizării instanţelor de decizie privind conducerea universităţilor. Mecanismul alegerilor conducerilor academice, aidoma vieţii civice, a fost adecvat pentru a demantela totalitarismul, dar nu poate da alte performanţe. Tranziţia şi posttranziţia pretind, în general, alte soluţii decât demantelarea. Ţările care şi-au dat seama de această diferenţă au câştigat. O formulă de „consiliu extern“ (un fel de „board of trustees“) va fi indispensabilă şi în România şi, cu cât se instalează în lege mai devreme, cu atât este în favoarea cauzei. Sistemul de ocupare a funcţiilor - şef de catedră, decan, director de institut, rector - trebuie în întregime schimbat în direcţia externalizării duse cât mai departe.

Vastei ramificaţii de „consilii“ cu rol consultativ din jurul ministerului este timpul să i se pună capăt. Nici o ţară nu deplasează, precum România, sute de universitari, săptămânal, cu costurile corespunzătoare, pentru tot felul de consilii consultative, la care cam toate ţările au renunţat de multă vreme. Este timpul ca universităţile însele să-şi ia deplina răspundere de sine. Desfiinţarea consiliilor ce asistă ministerul ar fi un semn profund de ieşire, în sfârşit, din trecut.

Este ora reorganizării departamentale a universităţilor şi a transcenderii, prin aceasta, a separărilor disciplinare excesiv de rigide de la noi. Este ora trecerii la bugete multianuale, pentru a permite croirea perspectivei. Este ora combinării angajării definitive pe posturi didactice cu angajarea pe perioade determinate. Este ora revenirii la Declaraţia de la Bologna (1999), înţeleasă, în sfârşit, pentru a face competitiv sistemul.

Este, evident, ora multor schimbări. Cele pe care le-am menţionat au rămas un orizont prea îndepărtat pentru cele două proiecte de lege menţionate. Înainte de a intra în amănunte ale legii, negreşit importante, aceste schimbări ar trebui asumate, căci de ele depinde restul, inclusiv reglementarea „tehnică“, de detaliu. Ar trebui ca acestor schimbări să li se dea atenţia, în pofida tendinţei, îngroşate în ultimii ani, de a dezbate la nesfârşit amănunte anodine, în dauna chestiunilor cruciale.

Cotidianul.ro iti recomanda stirea de business a momentului: Aici sunt banii dvs: Elena Udrea a dat 40 de mil. euro pe săli de sport

Marime text a A Trimite pe email Comenteaza

Versiune print! Versiune PDF Trimite pe Yahoo

Vezi ultimele comentarii

28 comentarii

valalb 16-Aug-2009 18:20

Abtinere

Ce-ati facut dumneavoastra, domnule Marga, atunci cand ati fost ministru, pentru invatamantul preuniversitar, a fost lovitura capitala.
Nu cunosteati realitatea din invatamant, reforma dumneavoastra plina de pretentii a complicat terminologia si a innamolit esenta. Schimbarile, cu totul nepotrivite mentalitatilor si metehnelor, au transformat scoala intr-un spectacol hilar in care notele s-au desprins de valoarea si de cunostintele elevilor, fiind mai mult rezultatul \\\"conlucrarii\\\" intre parinti si profesori.
Situatia actuala din invatamant vi se datoreaza in foarte mare masura.
Deci, nu mai propuneti idei, rogu-va!