Home » Arte & Popcult » Carte » Catastrofă la nivel înalt (episodul 7)

Istoria literaturii române de Nicolae Manolescu

Catastrofă la nivel înalt (episodul 7)

03 Dec 2009 Marin Mincu | 0 comentarii | 1016 vizualizari
Rating:
9 voturi
Marime text a A  Trimite pe email   Comenteaza
 
Cât e de superficial istoricul literar Nicolae Manolescu se vede cel mai bine când îl abordează pe prozatorul Ion Creangă. Deşi repetă toate locurile comune introduse în circulaţie de critică, nu reuşeşte să scrie nimic nou, dincolo de litera lui Călinescu.
 
Marin Mincu
O întâmpinare preventivă

Domnul N. Manolescu s-a supărat teribil după apariţia primei secvenţe din serialul meu (vezi Cotidianul din 3 noiembrie) şi-mi dă o copită zdravănă în textul său din 4 noiembrie. Din câte îl cunosc, ca un critic foarte fragil, mă miră că se grăbeşte să polemizeze cu mine, făcând două mari gafe. Prima gafă constă în faptul că-mi atribuie un enunţ fals despre istoria sa pe care nu l-am făcut nicăieri. El inventează prosteşte că „aş fi spus într-un interviu“ următoarele: „Istoria eu ar fi trebuit s-o scriu, eu aş fi scris-o ca lumea“. Îl invit bărbăteşte să dea sursa scrisă a acestor afirmaţii inexistente, căci altfel va trebui să-l chem în judecată pentru calomnie. A doua gafă e mult mai grobiană. El crede că, adresându-mi-se pe un ton extrem de vulgar, capătă un ascendent de autoritate critică asupra mea, ascendent pe care nu l-a avut niciodată. Agresivitatea sa mitocănească din aceste imprecaţii de tip iliescian sau băsescian: („Scrie-o, mă, băiatule, de ce n-ai scris-o?“) nu mă intimidează şi-l aştept să intre în ring pentru a ne duela în idei. Altfel nu-mi permit să mă cobor la nivelul tonului său subintelectual.
Totuşi, dincolo de lăudăroşenia sa retorică, de fapt această istorie a literaturii române am şi scris-o (şi chiar am publicat-o parţial în diversele mele cărţi) din moment ce el îmi preia unele idei şi-mi plagiază subtil interpretările critice fără să mă citeze cum ar fi fost civilizat. Atacul său ignobil mă obligă să prelungesc serialul de aici şi să dovedesc, prin discutarea a zece cazuri exemplare, modul în care se înfruptă pe furiş din opera mea critică.

Din lipsa ideilor proprii, ca să umple spaţiul tipografic alocat humuleşteanului (cu mare efort încropeşte opt pagini din Istorie, dar, în raport cu Creangă, lui Ion Ghica i se dedică 12 pagini, iar lui Alexandru Odobescu - 13!), el recurge la un citat foarte lung din italianul Francesco De Sanctis despre proza lui Boccaccio, procedând astfel la sugestia călinesciană. Să reluăm acest citat: “Întrucât mecanismul acestei lumi este miraculosul, neprevăzutul, fortuitul şi extraordinarul, interesul povestirii nu stă în moralitatea acţiunilor, ci în caracterul neobişnuit al cauzelor şi efectelor. Aceasta nu înseamnă că Boccaccio nu ar cunoaşte lumea morală şi religioasă şi că ar altera noţiunile noastre obişnuite cu privire la bine şi la rău; dar lucrul acesta nu-l preocupă şi nu-l pasionează. Prea puţin înseamnă pentru el că o faptă este virtuoasă sau vicioasă. (...) O lume al cărei stăpânitor divin este întâmplarea şi al cărei principiu conducător este natura nu e numai uşuratică şi veselă, ci şi comică...”. Nu mai prelungim inutil textul istoricului italian şi reţinem comentariul simplificator al lui Nicolae Manolescu: “Nu se poate să nu se bage de seamă că aceste constatări îi vin ca o mănuşă lui Creangă”.

Este evident că în nici un caz nu-i “vin «chiar» ca o mănuşă” şi că nu-i putem pune în cârcă lui Creangă viziunea “comică” descoperită de Francesco De Sanctis în “Decameronul” lui Boccaccio. Nu cred că substanţa diegetică a operei lui Creangă acceptă o raportare simplistă de acest gen, întrucât, la el, nu avem de-a face - cel puţin în “Amintiri din copilărie” - cu “miraculosul, neprevăzutul, fortuitul şi extraordinarul” boccaccesc.

În afară de folosirea copioasă a lui Călinescu (despre care spune el însuşi că nu a fost depăşit), Nicolae Manolescu îi mai citează pe Iorga (pentru comparaţia cu Rabelais), Ibrăileanu (trimiterea la Homer), Tudor Vianu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu, iar dintre postbelici pe Valeriu Cristea (pentru “cruzimea” atribuită “Caprei cu trei iezi”), Cornel Regman (asocierea cu Slavici), Ion Negoiţescu, Dan Grădinaru şi Constantin Trandafir.

Pe Constantin Trandafir îl citează jubilator cu un studiu din 1996 care l-ar înscrie pe povestitorul humuleştean între “maeştrii carnavalescului”, pornind de la “tezele lui M. Bahtin”. Dar despre “perspectiva bahtiniană” ca “viziune carnavalescă răsturnată asupra lumii” am vorbit şi noi - cu şase ani înainte de Constantin Trandafir - în studiul “De la Ion Creangă la Ion Barbu”, publicat în 1989 în trei numere consecutive din “România literară” şi reluat apoi, sub titlul “Jurnalul lui Creangă. Despre scriitura orală”, în volumul “Textualism şi autenticitate” (pag. 101-114, Editura Pontica, 1993).

Nu ştiu dacă Constantin Trandafir mă citează în lucrarea sa (cum ar fi fost corect), dar îmi aduc aminte că, imediat după apariţia articolului, Nicolae Manolescu mi-a dat un telefon ca să mă felicite pentru “noutatea interpretării” şi a vorbit cu Ştefania, întrucât eu eram plecat în Italia. Totuşi, deşi nu mă citează în Istorie, mi se pare că există o referinţă directă la interpretarea mea atunci când afirmă că “alţii i-au comparat memoria cu aceea a lui Proust”. Am enumerat toate numele de critici invocaţi în rezumatul său punctual tocmai pentru a arăta că necitarea studiului meu este voluntară, căci se poate constata concret că el îşi compune apoi tot textul ca reacţie negativă la interpretarea mea. Ca martor textual minim mă mulţumesc şi cu această anonimizare prin introducerea la categoria “alţii”, întrucât comparaţia cu Proust îmi aparţine.

Din păcate, rezultatul examenului critic al lui Nicolae Manolescu asupra lui Creangă e cu totul defavorabil marelui povestitor, deoarece el se mai foloseşte încă de instrumente absolut inadecvate, căutând, în mod greşit, “originalitate” şi “spontaneitate” acolo unde acestea n-au cum să fie găsite, adică într-o operă narativă autoreferenţială, aproape “ermetică”, ce ilustrează modelele structurale şi canoanele artistice ale oralităţii. Este ciudat că, deşi în acea convorbire telefonică elogia noutatea interpretării mele, în ceea ce mă priveşte “a doua mână” a sa este ciungă în acest capitol din Istoria critică, preferând să nu amintească deloc de această interpretare. Procedeul acesta, al omisiunii voluntare, va fi folosit de acum înainte ori de câte ori va exista o exegeză a mea asupra unui autor sau altuia, chiar şi în cazurile flagrante când a scris cronici la apariţia acestora. (E vorba de lucrările mele despre Eminescu, Lucian Blaga, Ion Barbu, Nichita Stănescu, avangarda literară şi optzecişti.) În cazul de faţă, chiar dacă nu mă citează, el polemizează permanent în subtext cu perspectiva mea asupra lui Creangă, care este radical diferită de aceea a lui Călinescu.

Pe scurt, eu susţin că Ion Creangă e un autor rafinat care se foloseşte de o “scriitură orală”, iar viziunea sa nu este în primul rând una “carnavalescă” (specifică epocii medievale), ci aurorală, adică el ne comunică o viziune solară, sărbătorească asupra lumii, şi nu una caricată, răsturnată (“alla rovescia”). Mi se părut astfel necesar să observ că “sărbătorescul” acestei viziuni are o altă motivare “estetică” (şi implicit existenţială) decât aceea specifică Evului Mediu la care se referă Bahtin. Am impresia că nu grotescul de tip medieval (care, dincolo de caricarea trăirii, conţine şi negaţia puternică a acestui modus vivendi) stă la originea viziunii “sărbătoreşti”, optimizante, comunicate de autor în jurnalul său intitulat, atât de proustian, “Amintiri din copilărie”.

Creangă nu este niciodată grotesc, ci, dimpotrivă, cred că în textele sale ne aflăm confruntaţi cu un tonus vital de tip mediteranean, care presupune o atitudine diegetică (şi existenţială) de aderare voioasă la viaţă, intens coparticipativă din partea subiectului narant, imers definitiv în acest univers solar. Pe de altă parte, Ion Creangă nu vizionează sarcastic un mondo alla rovescia, cum face Rabelais, ci se întoarce, plin de ingenuitate, către solaritatea şi autenticitatea vieţii naturale din Humuleşti (precum Ion Barbu în ciclul “Selim”), optând decis pentru o ipostază existenţială pură, neatinsă de sămânţa îndoielii şi identificabilă unei geografii interioare ce se suprapune spaţiului concret al copilăriei. Opţiunea sa aurorală, incenzurabilă prin perspectiva ontologică eliberatoare, va fi transcrisă cu ajutorul “memoriei înfiorate” (despre care vorbea Ion Barbu referindu-se la Proust), într-un discurs îndrăgostit (barthesian avant la lettre), plin de răcoarea frustă a unor dimineţi inocente şi de torpoarea ambiguă a unor “după-amieze” cvasitranscendente.

Modalitatea sa narativă presupune un grad maxim de conştientizare a limbajului vorbit când, autopovestindu-se, limba folosită (sau numai un idiom specific), cimentuită s(p)ecular în modulii ei structurali, devine scriitură orală şi aşa ceva se întâmplă numai în “Amintiri din copilărie”, în “Moromeţii” (I) şi în “La lilieci”. În aceste trei cazuri celebre ale literaturii române avem de-a face cu transferul limbajului (al modulului acestui limbaj) în schema semiotică a discursului auctorial, schemă ce este impusă chiar de autenticitatea orală a respectivului idiolect literar. În asemenea ocazii, textul pare scris de o instanţă autonomă, independentă de voinţa autorului. Astfel, se poate constata cum, în “Amintiri din copilărie”, textul se autoreglează continuu prin operaţii subtile (metatextuale), inerente manifestării scriiturii orale, astfel că jurnalul lui Nică nu mai aparţine exclusiv subiectului care vorbeşte, ci acesta devine chiar jurnalul constituirii limbajului (scriiturii orale) care se autopovesteşte în act, fiindu-şi emitent şi receptor în mod concomitent.

Deşi nu declară direct acest lucru, Nicolae Manolescu încearcă tot timpul să-mi contrazică noutatea acestei ipoteze de lectură din 1989 şi-şi construieşte toată demonstraţia pornind de la ideea eronată, vehiculată de critica anterioară, că în opera lui Creangă am avea figurată exclusiv o “lume pe dos”. Din cauza acestei perspective critice depăşite, el ratează în totalitate capitolul despre Creangă, nereuşind nici măcar să înţeleagă corect ideea lui Călinescu în legătură cu “ermetismul” autorului şi falsificând nepermis originalitatea “scriiturii orale” a “Amintirilor din copilărie”. Obtuzitatea criticului este cauzată de carenţa epistemologică şi prejudecăţile formative în legătură cu aşa-zisul “folclorism” al povestitorului. El se alarmează că l-am făcut proustian şi mallarmean şi, în replică, interpretează inadecvat mesajele formale şi semantice ale marelui prozator, pornind exclusiv de la criteriul fad al unei verosimilităţi mecanice.
 
 
 
 
Abonare Newsletter
 
 
 

0 comentarii

 
 
Pentru a comenta acest articol va puteti loga aici.
Daca nu aveti cont va puteti inregistra aici.

 
Întrucât dorim ca site-ul cotidianul.ro să rămână un spaţiu al al discuţiilor civilizate, îi invităm pe cei care postează comentarii la articole să respecte următoarele reguli:



1. Să folosească un limbaj civilizat, să evite aprecierile xenofobe, antisemite sau rasiste

2. Să se refere doar la articolul la care postează

3. Să se abţină de la atacuri off topic la adresa autorilor


Nerespectarea acestor reguli va duce la şteregerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Abaterile repetate vor avea drept consecinţă banarea.
 
 
Locuri de munca disponibile in jobs.Cotidianul.ro
 
 
CARTE
 
CELE MAI