Home » Arte & Popcult » Film » Câştigătorul Palme d’Or: „Ura faţă de români ar putea fi subiectul următorului meu film”

Câştigătorul Palme d’Or: „Ura faţă de români ar putea fi subiectul următorului meu film”

08 Dec 2008 Alexandra Olivotto | 0 comentarii | 1885 vizualizari
Rating:
10 voturi
Marime text a A  Trimite pe email   Comenteaza
 
Aflat la Bucureşti cu ocazia Festivalului de Film Francez, în cadrul căruia va prezenta în premieră în România lungmetrajul său câştigător de Palme d’Or, „Entre les murs”, regizorul Laurent Cantet a vorbit pentru Cotidianul despre ura faţă de români, despre orientarea sa de stânga şi despre pelicula sa autohtonă favorită.
 
Laurent Cantet
Regizorul francez Laurent Cantet s-a născut pe 15 iunie, 1961, la Malle, într-o familie de profesori. A debutat, în 1994, cu scurtmetrajul „Tous a la manif”, urmat, în 1995, de „Jeux de plage”. În 1998 realizează filmul de televiziune „Les Sanguinaries”, pentru ca să-şi facă în forţă intrarea în filmul „mare” cu „Resurse umane”, peliculă ce urmăreşte lumea birocratică din corporaţii. Pentru acest film a primit în 2001 un premiu César la categoria Debut şi o nominalizare la categoria Cel mai bun scenariu. În acelaşi an, a fost nominalizat la Premiile Academiei Europene de film, la categoria Cel mai bun scenarist pentru cea de-a doua peliculă a sa, „L’Emploi du temps”. Lumea şcolii l-a interesat dintotdeauna şi din această pasiune a ieşit şi filmul „Entre les murs”, peliculă ce va intra pe ecranele noastre cu titlul „În clasă”, cu care a câştigat anul acesta Palme d’Or. Inspirat din romanul lui François Bégaudeau, cel care deţine şi rolul principal, „Entre les murs” prezintă viaţa de zi cu zi şi eforturile unui profesor şi a unor elevi. Filmul a fost realizat într-un liceu adevărat din arondismentul 20 din Paris, cel mai eterogen din punct de vedere cultural, copiii din film fiind chiar elevi, fără experienţă artistică alta decât cea dobândită în atelierul înfiinţat de Cantet, pentru adolescenţi între 13 şi 15 ani, special pentru realizarea acestui film.

S-a remarcat frecvent coerenţa filmelor realizate de dvs., faptul că toate abordează subiectul muncii şi genul de relaţii pe care ea le generează între oameni...

Da, modul în care munca ne defineşte şi ne creează totodată un anume mediu, un mod de a vorbi, un mod de a fi.

Într-adevăr, asta mă interesează când fac film. Încerc să surprind cum socialul va forma individul, cum va impieta intimitatea, felul în care ne comportăm şi modul în care ne reflectăm în propriii ochi. E chiar ceva care mă va interesa întotdeauna, la urma urmei munca ne ocupă cea mai mare parte din viaţă.

 Vă e teamă să fiţi considerat un cineast „gauchist”?

Nu, nu îmi inspiră teamă. Nu sunt „gauchist”, ci de stânga, îmi revendic asta din plin. În plus, cred că filmele mele au onestitatea de a pune întrebări fără să dea neapărat răspunsuri. Cred că filmele există pentru a declanşa o dezbatere, pentru a determina pe fiecare să se interogheze când se aprinde lumina în sală şi să răspundă cu propria sensibilitate, cu propria experienţă. Nu caut să dau soluţia universală. Pentru că, din nefericire, nu o am...

 În 2007 şi 2008, două filme cu o profundă tematică socială au luat Palme d’Or. Vedeţi şi vreo altă legătură între „Entre les murs” şi filmul lui Mungiu?

Da. Sunt conectate prin dorinţa de a da veşti despre o anumită parte a lumii, de a privi cu adevărat oamenii care capătă arareori dreptul să ia cuvântul, cei care nu sunt de obicei eroii filmelor. Acesta este un punct comun între „4, 3, 2” şi „Entre les murs”, dar mi se pare că reprezintă şi o tendinţă destul de generalizată în cinemaul de azi, din ce în ce mai multe filme sunt animate de dorinţa de a aborda de o factură destul de precisă o realitate socială, sociologică, cel puţin. Uitaţi-vă doar la peliculele selectate la Cannes anul acesta ca să vedeţi că peste 80% din ele erau foarte puternic ancorate într-o realitate anume.

 Profesoara Anna Moroianu, care joacă în filmul dvs., v-a povestit ceva despre România?

Ea nu e de origine română, ci căsătorită cu un român; nu, nu mi-a povestit. Dar ştiam multe despre România: văzusem filme, iar părinţii mei, care sunt profesori, au venit des aici în cadrul unor întâlniri organizate de asociaţia „Solidaritatea laică”, pentru a face schimburi de experienţă, la Iaşi, de exemplu. Asta nu se întâmpla pe vremea lui Ceauşescu, ci acum câţiva ani. Ei cunosc destul de bine ţara, i-am tot auzit vorbind despre ea, aşa că ştiam destule.

 Ce filme româneşti v-au plăcut?

Evident, am văzut „4, 3, 2”. Şi am adorat „A fost sau n-a fost?”, un film de o inteligenţă şi de un haz, tragic pe alocuri, pe scurt, un lungmetraj magnific. Am înţeles că regizorul Corneliu Porumboiu realizează acum al doilea film şi sunt foarte interesat să îl văd.

 Au existat destule manifestări ale urii faţă de români mai ales în Italia, dar şi în Spania, şi în Franţa. Ar constitui ele un bun subiect de film?

Nu ştiu încă despre ce va fi următorul meu film. Dar este adevărat că pe lista subiectelor mele posibile figurează situaţia imigranţilor clandestini în Franţa. Cred că Franţa şi, vorbind în general, ţările favorizate îi primesc foarte rău pe oamenii de pe urma cărora, totuşi, profită enorm. Mai cred că economia franceză are nevoie de toţi cei care vin acolo să lucreze şi că îi menţine într-un raport de dependenţă evitând să le confere un statut. E mult mai uşor să controlezi pe cineva căruia îi e frică, decât pe cineva care e sigur de drepturile sale. Aici există cu certitudine un subiect, care ar putea include românii... Şi totuşi, acum e diferit pentru români, pentru că există Uniunea Europeană care legalizează aprioric prezenţa lor în Franţa, dar,

în realitate, lucrurile nu stau ca pe hârtie. Deci, da, aş vrea să fac un film despre asta.

Spuneaţi, într-un interviu, că aveţi sentimentul de a nu fi pe deplin în locul în care vă aflaţi. E acesta sentimentul pe care aţi încercat să îl transmiteţi cu „Entre les murs”?

Vreau să arăt copii care îşi caută locul, care acum încearcă să înţeleagă ce rol ar putea ei juca în societate. E un moment pasionant de privit, pentru că îşi pun întrebări foarte intime: cine sunt, ce vreau să fac, ce înseamnă să fac parte dintr-o comunitate, cum pot să mă implic. Mi se par întrebări esenţiale; apoi, şi profesorul îşi pune aceleaşi întrebări, deoarece condiţia lui înseamnă să treci prin clipe de mare bucurie, prilejuite de faptul că ai reuşit să comunici ceva, şi de mare depresie, în care te întrebi ce naiba cauţi aici. Cum să mai exişti ca adult confruntat cu 25 de elevi?

 Şi care e lecţia - dacă există - pe care o învaţă profesorul?

Nu-mi place ideea de „lecţie”, deoarece cred că certitudini nu vor exista niciodată, nici chestii definitive. Pentru mine François, cel puţin aşa cum mi l-am reprezentat eu, este un fel de idealist care speră la început să creeze un dialog aproape egalitar cu elevii săi, în acele momente în care decide să lase baltă gramatica şi să vorbească despre limbă, despre cum ne raportăm la ea, despre calitatea ei de marker social. Genul acesta de egalitate e riscant: dacă îţi permiţi să îi provoci, aşteaptă-te ca şi ei să te provoace la rândul lor. La finalul poveştii, acest idealist se loveşte de un sistem mai tare decât idealul său şi este obligat să revină şi să accepte regulile sistemului şcolar: să denunţe un elev şi să îşi scrie raportul, să participe la şedinţa prin care Suleiman este exclus din şcoală. Din acest punct de vedere seamănă cu toţi protagoniştii mei, idealişti loviţi de o realitate prea puţin ideală.

 Şi sistemul câştigă întotdeauna?

Da, aici e şi pesimismul meu la mijloc. Dar, în principal, arăt experienţe: cum putem să ne opunem sistemului, să acţionăm asupra lui. De obicei se vede cât de mici suntem în faţa mecanismelor sociale, dar merită totuşi să existăm.

 Există un spectator ideal al „Entre les murs”?

Nu, această noţiune nu există pentru mine. Am fost foarte încântat să văd că, în Franţa, peste un milion şase sute de mii de persoane au fost să îl vizioneze, ceea ce înseamnă o mare diversitate de spectatori. Asta îmi convine mai mult decât să ţintesc pe cineva anume, prefer ca „Entre les murs” să vorbească fiecăruia dintre noi diferit. M-am bucurat cu atât mai mult aflând că numeroşi adolescenţi s-au dus să vadă filmul. E un rezultat nesperat, mai ales că adolescenţii au obiceiuri de cinema diferite, vor filme de acţiune, americane etc. Or, de data aceasta au venit ca să vadă cum cinemaul îi reprezintă pe ei. Au fost sensibili la faptul că imaginea pe care le-am făcut-o în „Entre les murs” le făcea dreptate, nu reproducea acea stigmatizare atât de puternică în ceea ce îi priveşte. Acest film le dă atenţie, îi urmăreşte chiar cu tandreţe uneori, nu sunt luaţi drept idioţi incapabili, nu se văd doar frecând o tastatură şi trimiţând constant SMS-uri. Îi arată lucrând, gândind, făcând muncă civică.

 Şi în ceea ce îi priveşte pe profesori?

Cu ei a fost mai dificil, filmul i-a împărţit în tabere: cei care se recunoşteau, cei care nu voiau să se recunoască, cei care nu puteau să se recunoască. Există în Franţa profesori care cred că singurul rol al şcolii e să le dea copiilor informaţii, cunoştinţe şi noţiuni, cărora li se pare că François pierde timpul său şi pe acela al copiilor având acel tip de discuţii. Ce cred eu că se întâmplă e că au văzut „Entre les murs” ca pe un documentar exhaustiv, intenţie şi pretenţie pe care eu nu le-am avut niciodată. Ce face François cu acea clasă nu e reprezentativ.

 Ce şanse credeţi că aveţi la Oscar? Aveţi un distribuitor american?

Da, şi încă Sony Classics, care se pricepe să facă manevre în acest gen de circumstanţe. Însă eu cunosc prea puţin sistemul Oscarurilor ca să îmi dau cu părerea sau să fac pronosticuri. Ceea ce ştiu este că am făcut cu filmul un tur de trei săptămâni în SUA, în mai multe oraşe, şi că a fost întâmpinat foarte călduros.

 
 
 
 
Abonare Newsletter
 
 
 

0 comentarii

 
 
Pentru a comenta acest articol va puteti loga aici.
Daca nu aveti cont va puteti inregistra aici.

 
Întrucât dorim ca site-ul cotidianul.ro să rămână un spaţiu al al discuţiilor civilizate, îi invităm pe cei care postează comentarii la articole să respecte următoarele reguli:



1. Să folosească un limbaj civilizat, să evite aprecierile xenofobe, antisemite sau rasiste

2. Să se refere doar la articolul la care postează

3. Să se abţină de la atacuri off topic la adresa autorilor


Nerespectarea acestor reguli va duce la şteregerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Abaterile repetate vor avea drept consecinţă banarea.
 
 
Locuri de munca disponibile in jobs.Cotidianul.ro
 
 
FILM
 
CELE MAI