Home » Home » Interviu » Carlos Saura: “Filmul reprezintă, ca şi viaţa, o aventură”Regizorul unui univers de pasiune, senzualitate, nostalgie

Carlos Saura: “Filmul reprezintă, ca şi viaţa, o aventură”
Regizorul unui univers de pasiune, senzualitate, nostalgie

17 Mar 2010 Magdalena Popa Buluc | 0 comentarii | 2446 vizualizari
Rating:
5 voturi
Marime text a A  Trimite pe email   Comenteaza
 
Bine cunoscutul regizor spaniol Carlos Saura s-a aflat la Bucureşti, la invitaţia directorului Institutului Cervantes, Juan Carlos Vidal Garcia, pentru o retrospectivă a filmelor sale.
 
Parcursul profesional al regizorului spaniol este marcat de genialitate. În filmele lui se îmbină tangoul cu flamenco şi fado-ul, muzica cu dansul şi imaginea.

Peliculele lui, “Carmen” (cu Antonio Gades şi Paco de Lucia) şi “Flamenco” (cu celebrul dansator Joaquin Cortes, admirat şi de publicul român la Bucureşti), au reprezentat noi standarde în cinematografie. Pe lângă nominalizarea la Oscar şi cea la Globul de Aur penru cel mai bun film străin, „Tango” a fost premiat pentru tehnica sa la Festivalul de la Cannes şi distins cu Premiul Goya pentru cea mai bună coloană sonoră. Şi “Carmen” a obţinut, în 1983, premiile pentru contribuţie artistică şi pentru realizare tehnică la Cannes, premiul pentru realizare tehnică la Festivalul Internaţional de la Veneţia şi Premiul BAFTA pentru cel mai bun film străin. Saura a câştigat Ursul de Aur pentru “Deprisa, deprisa” (“Mai repede, mai repede” - povestea unei bande de tineri delincvenţi) şi doi Urşi de Argint pentru “Peppermint frappé” şi “La caza” (Vânătoarea).

După moartea lui Franco, Saura devine una dintre figurile emblematice ale cinematografiei epocii tranziţiei, prin abordarea unor subiecte de psihologie a societăţii contemporane sau prin portretizarea unor figuri extraordinare, spaniole sau latino-americane. Publicul a fost sedus de “Salome”, în care Saura ilustrează legenda biblică prin dans şi muzică.

- Dans, cântec şi muzică, un univers de pasiune, vitalitate, senzualitate, nostalgie. Flamenco reprezintă un stil de viaţă, poate chiar viaţa însăşi, este o artă veche şi profundă, nici pe de parte o frivolitate. Este o armonie între ţinută (dejado), ritm (compas) şi singurătate (soledad). Sunteţi unul dintre marii ilustratori ai acestei arte în cinematografie, ca şi al fado-ului şi tangoului. Tangoul, ca şi flamenco, era lipsit de lirism şi perceput ca o improvizaţie. El n-a reprezentat doar un stil coregrafic, ci, deseori, un duel, o luptă purtată pentru a obţine favorurile unei femei. În timp, melancolia sfâşietoare a bandoneonului devine suportul principal al acestei muzici. Lumea acestor dansuri este reînviată de către dumneavoastră. Cum aţi reuşit să realizaţi sinteza între tradiţie şi avangardă?

- În ultimii 15 ani, flamenco a cunoscut o dezvoltare extraordinară. Există un flamenco de proastă calitate, care se mai poate vedea atât în Spania, cât şi în afara graniţelor ei. Mi s-a întâmplat să văd în nişte filme japoneze, dar şi chinezeşti, o monstruozitate de acest gen. M-a interesat şi ce există, şi ceea ce ar trebui să existe, forţând limitele cu un element insolit. Am consultat mai mulţi experţi, neconsiderându-mă specialist în această artă. Îmi place să observ cu foarte mare atenţie ceea ce fac artiştii flamenco şi să încerc să transpun pe ecran cât mai mult, începând cu rădăcinile lui şi făcând o trecere în revistă a tuturor tempourilor, de la bulerias la fandangos, de la farrucas la martinetes până la rumbas... Aş putea spune că în momentul de faţă flamenco trăieşte cel mai bun moment al său. Gestica dansatorilor se remarcă prin lirism şi rafinament, dar şi prin vivacitate. În „Salome”, mişcările protagoniştilor sunt foarte studiate, fără să fie artificiale. Dansul celor şapte voaluri, de exemplu, este un studiu al artei senzualităţii şi seducţiei. Mi-am imaginat dansul sacru babilonian, dar cu accente andaluze. În filmele mele nu am vrut să povestesc într-o manieră tradiţională, ci să las muzica şi ritmul să spună istoria. Flamenco are o identitate aparte, iar forţa lui constă în capacitatea de a asimila alte genuri, precum jazzul sau ritmuri din America Latină.

- Prin ce se distinge flamencoul de azi faţă de cel tradiţional?

- Am început să fiu pasionat de fenomenul flamenco de la 27 de ani. De atunci, el s-a dezvoltat foarte mult, a încorporat ritmuri noi, pe care le experimentează şi dansatorii. Există o mare diferenţă între modul în care era perceput acum 50 de ani şi cel de astăzi. Înainte flamenco era confundat cu gitanii, dar el este o artă mult mai amplă, care ţine de cultura spaniolă profundă, mai precis de cea andaluză, care îşi găseşte configuraţia deplină multe secole mai târziu, mulţumită lui Silverio Franconetti, considerat creatorul genului. Flamenco derivă din vocabularul arab, din termenul „fellah menkum”, care înseamnă fermier fără pământ. Când acest cuvânt a apărut în folclorul andaluz, el îi denumea pe gitani. Nimeni nu poate spune cu exactitate când anume a luat naştere flamenco. Apariţia lui, ca şi a tangoului sau a fadoului, a avut loc pe la mijlocul secolului al XIX-lea şi ele au prins mai bine în zonele portuare - Buenos Aires, Montevideo, Lisabona şi portul Cadiz - pentru că acolo exista o mai mare libertate de exprimare prin muzică. Flamenco include muzică arăbească, ţigănească, sefardă, aragoneză şi din Galicia. Este o combinaţie perfectă între elemente orientale şi occidentale, iar dacă ne gândim la dans, combinaţia devine şi mai interesantă, pentru că mişcările sunt, de la talie în jos, „de pământ”, cu lovituri puternice şi ritmate de step cu tocurile pantofilor, iar de la talie în sus, ele sunt mlădioase.

- Sunteţi un veteran al filmului european, regizând peste 40 de filme de genuri diferite. Care sunt tematicile abordate?

- Filmele mele le-aş împărţi în trei categorii: filme de ficţiune, care gravitează în jurul unei poveşti, filme istorice, în jurul unor importante figuri spaniole, ca Borges, Goya... Aş fi dorit să fac un film cu Filip al II-lea, dar nu s-a oferit nici un producător. A treia categorie cuprinde peliculele muzicale, care dau o mare libertate de acţiune în modul de a plasa reflectoarele şi în montaj. Am început în 1958 cu documentarul “Cuenca” şi am continuat cu lungmetrajele “Los Golfos” (1960), celebrul “La caza” (1965), apoi cu “Peppermint Frappé” (1967), “Stres, es tres, tres” (1968), “El jardin de las delicias” (“Grădina plăcerilor” - 1970), filme care au adus neorealismul în Spania şi au abordat cele mai dificile subiecte, în speţă ravagiile Războiului Civil, rebeliunea franchistă, cenzura. Mai curând decât despre neorealism aş vorbi despre realismul acelei perioade. Am filmat în peisaje aride, folosind imagini în contururi tari, încât la Cannes am auzit două doamne care vorbeau despre filmul meu afirmând “ce sălbăticie!” În 1972, cu “Ana y los lobos” (“Ana şi lupii”), am abordat legăturile nevăzute din interiorul unei familii aristocratice spaniole. “Elisa, vida mia” este un film care integrează literatura (texte clasice spaniole) şi imaginea, muzica (Satie) şi doi mari actori (Fernando Rey şi Geraldine Chaplin, muza mea). Există şi un film, „Pajarico”, care se apropie cel mai mult de cel biografic şi încearcă să ilustreze acea parte a familiei mele care vine din Murcia. Când am realizat primul fim muzical, „Bodas di sangre”, după „Nunta însângerată” de Garcia Lorca, l-am abordat cu mari temeri. Era o provocare. Fusesem sfătuit de către producătorul meu să nu fac un film foarte spaniol. După ce a avut loc proiecţia filmului la Cannes, a fost o adevărată nebunie. Este o mare bucurie pentru mine să am în faţă crema cremei flamenco - cântăreţi, dansatori, compozitori. Uneori fac şi nişte duble doar din plăcerea de a vedea o mare dansatoare de flamenco evoluând. Întotdeauna mi-am dorit să fac mai mult, mai mult... „Carmen”, o adaptare după Merimée adaptată universului flamenco, având ca staruri pe Miguel Angel Sola, Mario Suarez, Cecilia Narova, Laura Fuentes, este o explorare pasionată a flamencoului. Seria de filme dedicate dansului constituie o altă faţetă a operei mele, care marchează momente din istoria genului, din anii '80 până în prezent: “Bodas de sangre” (1981), “El amor brujo”, “Sevillanas” şi “Flamenco” (1995), “Fados” (2007).

- Se spune că nu oricine poate cânta fado. Ci numai cei care au inima sfâşiată de tristeţe, de dor, de trădare. Fado-ul este un abandon al sufletului în muzică, definit în jurul ideii de „saudade” (cuvânt aproape intraductibil), o iluzie, o nostalgie, asemănătoare dorului românesc. Care este înrudirea între flamenco, fado şi tango?

- Istoric vorbind, fado-ul a aparţinut, ca şi flamencoul, periferiei. Nimeni nu ştie cu certitudine nici de unde a apărut şi nici când s-a “născut” fado-ul portughez, singurul lucru cert fiind că reprezintă cea mai veche formă de folk urban din lume. Ca şi tangoul argentinian, s-a auzit mai întâi pe străzile sărace din Lisabona şi Porto, în taverne, bordeluri, frizerii sau, pur şi simplu, pe stradă. În filmul „Fados”, bazat pe muzica tradiţională portugheză, am dorit să rămân ancorat în ideea de „saudade”, caracteristică acestei muzici. Versurile fado-ului povestesc despre moarte, destin, disperare, tristeţe, pierdere, trădare, iluzii, vise, trăiri. Fado-ul nu se dansează. Printre artiştii străini care au jucat în film se numără şi două legende ale muzicii braziliene, Chico Buarque şi Caetano Veloso, alături de alţi cântăreţi ai genului foarte cunoscuţi, precum Carlos do Carmo şi Mariza. Coregrafiile sunt opera balerinului german Patrick de Bana. Compozitorul, cântăreţul, chitaristul de renume şi activistul politic Caetano Veloso, considerat un Bob Dylan al Braziliei, a adus un splendid omagiu Amaliei Rodrigues, în timp ce mexicana Lila Downs a interpretat un fado unic. Pentru mine, ca spaniol, a fost un risc abordarea muzicii portugheze, dar experienţa a fost extraordinară. Filmul a fost turnat, într-un un stil foarte teatral, cu multe jocuri de lumini şi oglinzi, şi în studiourile de la Madrid, iar directorul de imagine, Eduardo Serra, a străbătut, pentru restul filmărilor, străzile Lisabonei. Îmi place să aduc în peliculele mele o atmosferă teatrală. Cred că este o nouă cale pe care am străbătut-o.

- Dacă iubiţi fado-ul, cu siguranţă iubiţi şi cinematograful portughez.

- Să fiu sincer, nu-l cunosc prea bine pentru că sunt întotdeauna foarte ocupat şi nici nu sunt un mare cinefil. Peliculele mele le realizez ca şi cum aş face fotografie. De altfel, acum câţiva ani, am şi scos un album cu fotografii despre Spania.

- Să mai amintim şi câteva din filmele dumneavoastră, inspirate de nume ilustre ale culturii: Goya şi Bunuel.

- „Goya” tratează epoca marilor schimbări revoluţionare. Francisco Goya este un artist vizionar şi părintele picturii moderne. Între coride şi saloane, tânărul Goya s-a îndrăgostit de frumoasa Ducesă D’Alba, care apare în pictura lui sub numele „Maja desnuda”. În „Bunuel şi masa regelui Solomon”, acţiunea se petrece în Toledoul anilor '30: părintele expresionismului cinematografic, Luis Bunuel, poetul Garcia Lorca şi pictorul Salvador Dali vin în căutarea Mesei Regelui Solomon, cunoscută pentru puterea ei de a vedea în trecut, în prezent şi în viitor.

- Publicul român a putut urmări şi recenta dumneavoastră producţie, „Io, Don Giovanni”, prezentată în afara concursului, în octombrie 2009, la Festivalul Filmului de la Roma, încă nedifuzat pe ecranele spaniole.

- „Io, Don Giovanni” a fost unul dintre cele mai complicate proiecte, în care am încercat să construiesc două lumi paralele, viaţa şi opera. Nemaiavând bani, am întrerupt filmările timp de doi ani. Un producător italian, care a văzut ce făcusem până în acel moment, a considerat că filmul trebuie neapărat terminat. Pelicula este foarte puţin realistă, fiind impregnată de un spirit al teatrului. Oraşele nu sunt oraşe reale... Veneţia, 1763. Scriitorul Lorenzo del Ponte este un personaj foarte interesant, prietenul lui Casanova şi libretistul lui Mozart. Un evreu convertit la catolicism, cu o viaţă aventuroasă, care nu refuză niciodată un pahar în plus, care scrie versuri împotriva Bisericii, aruncă banii în vânt, se împrăştie în jocuri de noroc şi aventuri adulterine. Judecat de Inchiziţie la Veneţia şi acuzat că aparţine masoneriei, este exilat pentru 15 ani la Viena. Casanova, convins de talentul său literar, îl recomandă lui Salieri, compozitorul preferat al împăratului. La Viena, oraşul muzicii, îl întâlneşte pe Mozart. Scrie întâi libretul pentru „Nunta lui Figaro”, care s-a bucurat de un mare succes, şi apoi pe cel la „Don Giovanni”, opera fiind prezentată în prezenţa împăratului Josef al II-lea.

- Cum v-aţi ales actorii?

- Am făcut un casting la Roma şi i-am găsit foarte repede pe Lino Guanciale (Mozart), Francesca Einaudi (soţia lui Mozart), Lorenzo Balducci (Lorenzo da Ponte) şi Tobias Moretti (Casanova), care s-au dovedit extraordinari. Am avut tot timpul în minte „Amadeus”-ul lui Milos Forman. A fost destul de greu de realizat raportul imagine-muzică, de găsit ritmul mişcării şi de împletit toate acestea cu lumina. Filmările s-au făcut la Veneţia şi Viena. Vittorio Storaro a reuşit o extraordinară îmbinare între cinema şi teatru, între muzică şi imagini. Şi de această dată, în a doua parte a filmului, am recreat decorul Veneţiei şi Vienei într-un studio. Am vrut să evit genul realist care, personal, mă plictiseşte.

- Ce proiecte aveţi?

- Sunt pe ultima sută de metri la montarea unui film intitulat „Flamenco, Flamenco”. Mă voi întoarce la Madrid pentru a mă ocupa de ultimele detalii. Apoi trebuie să mă întâlnesc la Milano cu un dirijor italian pentru a discuta punerea în scenă a operei „Carmen”, la Valencia. Mai am un proiect de film de ficţiune pentru sfârşitul anului, dar nu-mi place să-mi divulg secretele.
Toată viaţa mea n-am făcut altceva decât să mă dedic lucrurilor care mă interesau. Filmele reprezintă, ca şi viaţa, o aventură cu nenumărate riscuri, însă mie îmi place riscul.
 
 
 
Abonare Newsletter
 
 
 

0 comentarii

 
 
Pentru a comenta acest articol va puteti loga aici.
Daca nu aveti cont va puteti inregistra aici.

 
Întrucât dorim ca site-ul cotidianul.ro să rămână un spaţiu al al discuţiilor civilizate, îi invităm pe cei care postează comentarii la articole să respecte următoarele reguli:



1. Să folosească un limbaj civilizat, să evite aprecierile xenofobe, antisemite sau rasiste

2. Să se refere doar la articolul la care postează

3. Să se abţină de la atacuri off topic la adresa autorilor


Nerespectarea acestor reguli va duce la şteregerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Abaterile repetate vor avea drept consecinţă banarea.
 
 
Locuri de munca disponibile in jobs.Cotidianul.ro
 
 
INTERVIU
 
CELE MAI