Home » Arte & Popcult » Carte » Călătorie prin lumea Bucureştilor

Călătorie prin lumea Bucureştilor

17 Dec 2009 Magdalena Popa Buluc | 0 comentarii | 1842 vizualizari
Rating:
6 voturi
Marime text a A  Trimite pe email   Comenteaza
 
Scriitoarea Adina Kenereş, director al editurii „Compania“, vorbeşte pentru Cotidianul despre povestea Capitalei.
 
Adina Keneres
În acest an aţi lansat câteva volume despre povestea Capitalei. O poveste alcătuită din ţesutul său străvechi, cu secvenţe despre oamenii locului şi instituţiile lor, despre case şi străzi, despre răspântii şi întâmplări. V-aş propune o meditaţie despre Bucureşti, acest oraş al contrastelor care, în 2009, a aniversat 550 de ani de atestare istorică.

Împătimiţii oraşului vor găsi, alături de repere şi evenimente majore, numeroase informaţii care reflectă viaţa cotidiană a oraşului, aparent banală, dar având un rol deloc neglijabil în conturarea întregului. În aceste cărţi am inserat o mulţime de ştiri despre mahalale şi străzi, despre monumente, biserici în primul rând, fără a omite case, palate şi clădiri oficiale. Paginile invită la o călătorie în timp şi spaţiu printr-o Capitală în continuă prefacere. Am reeditat două cărţi cu înfăţişare de album şi le-am adăugat încă două. Am publicat “Bariera Vergului sau viaţa unui băiat de Bucureşti” de Gheorghe Parusi şi “Casa Poporului” de Andrei Pandele, două cărţi foarte diferite, care completează în mod fericit două nişe, două spaţii albe despre Bucureşti. Gheorghe Parusi, fost profesor, şeful serviciului de catalogare de la Academie, a pus cap la cap, timp de 40 de ani, o antologie formidabilă de texte despre Bucureşti şi a realizat o fişare completă a istoriei oraşului, de la 1459 la 1989. Noi am tipărit “Cronica Bucureştilor”, care cuprinde antologia de texte şi cronologia. O carte de referinţă, care îl ajută pe bucureştean să reconstituie imaginea oraşului de ieri.

Gheorghe Parusi a făcut din Bariera Vergului o poveste. Cum era această mahala?
Mahalaua Vergului era ceva foarte suculent. Plină de o lume mică, de meşteşugari, artizani, grămezi de oameni care veneau să se instaleze acolo pentru că era ieftin şi la îndemână. Din Vergului până la Obor, lumea asta mică şi-a făcut un fel de fief gospodăresc. Adică a trăit rural în mijlocul oraşului şi a căpătat încet culorile urbane. Cealaltă carte, “Casa Poporului. Un sfârşit în marmură”, cu foarte puţin text şi multe ilustraţii, este concepută de arhitectul şi fotograful de Andrei Pandele. El a fotografiat acest cumplit şantier al patriei din toate poziţiile, realizând o adevărată arhivă, între anii ’83 şi ’89, pe care a continuat-o după ’90. E un subiect de care arhitecţii se apropie cu teamă. E aproape tabu, pentru că, de fapt, ei au lucrat acolo, dar nu ei au fost şefii de proiect. Cred că i se spune fals Palatul Parlamentului, pentru că Parlamentul ocupă relativ 3% din clădire. Cu spaţiile de circulaţie ne-am duce generos până la 12%. Autorul a reuşit să-i convingă pe câţiva oameni care au lucrat acolo să povestească ce s-a pierdut din oraş, ce s-a câştigat şi cum ar putea fi recuperată zona din punct de vedere urbanistic. Aşa că volumul este un mixtum compositum, fotografie şi mărturie, editat şi în versiune engleză.

Mai aveţi în lucru şi alte volume despre Bucureşti?
Noi am inaugurat interpretarea curajos-critică a oraşului cu “Bucureştii mahalalelor”, acum vreo şase-şapte ani, cu Adrian Majuru. În trena acestei cărţi, văzând ce fandaxie s-a creat în jurul ei, au mai apărut vreo cinci-şase volume, dintre care unul care a făcut vâlvă la rândul lui: “Bucureşti - Arhipeleag. Demolările anilor ’80: ştergeri, urme, reveniri”, un reportaj fotografic, realizat de inginerul arhitect Cristian Popescu, îndrăgostit de Capitală. Au dispărut cartiere, grădini, i-au fost dărâmate sau ascunse biserici. S-au ridicat în loc clădiri noi sau au rămas maidane. Unele artere şerpuiesc şi azi printre ruine. Să nu amintim decât de tragica dispariţie a Mănăstirii Văcăreşti. Graţie imaginilor lui Andrei Pandele şi dublei sale meserii, povestea clădirii e în acelaşi timp sinceră, dramatică şi memorabilă. Apreciată a fost cartea lui Dan Berindei, “Portrete istorice ale românilor”, o repunere în valoare a marilor domni, regi, eroi, cărturari, oameni politici, în texte relativ scurte, dar cu repere esenţiale.

Acum câteva zile aţi lansat un alt volum, pe o altă linie, “Predarea României”, al cărui mesaj este: românii au dreptul să ştie adevărul.
Este o carte curajoasă, de mărturie, un gen banal în Vest, dar care face bum la noi din cauza slugărniciei generale, a panicii în faţa abuzurilor puterii. Mi se pare esenţial ca oamenii să poată judeca singuri, nu în faţa unor acuze goale, ci în faţa unor mărturii riguroase ale unei anchete. Este vorba despre procurorul Ciprian Anastasiu, care a încercat să învingă crima organizată, şi despre analistul româno-american Victor Gaetan, care scrie pentru numeroase publicaţii, în special pe teme de politică şi artă. În acest volum, el demonstrează că o democraţie lipsită de un sistem juridic independent este un schelet fără muşchi şi fără carne. Legea fără dreptate este o vorbă goală. Lumea a fost curajos interesată de carte. Eu mă aşteptam să nu fie pusă pe raft în librărie, de frică. A fost un test. Ar trebui să avem zece asemenea cărţi pe stand în fiecare săptămână.

Amatorii de artă au aflat despre “Pallady scriind”, omul care s-a străduit să nu piardă nici o clipă contactul cu arta, despre Pallady de muzeu şi Pallady cel viu.
Pentru prima oară au fost puse cap la cap înscrisurile rămase de la Pallady şi au fost editate textele traduse şi redactate de Dana Crişan, pentru că Pallady scria, în cea mai mare parte, în franceză. Volumul este ilustrat şi adnotat, astfel încât tot ceea ce ne-ar putea face curioşi şi ne-ar putea îmbogăţi să nu rămână neclar. Intimidant, trufaş, cochet şi rău de gură, aşa l-a transmis legenda pe boierul Theodor Pallady. Citindu-i miile de însemnări, cititorii vor afla omul care a cunoscut lumea într-atât încât s-a dezgustat de ea, ca şi pe cel care s-a străduit să nu piardă nici o clipă contactul cu arta. Desenând şi pictând, dar şi scriind ca pe o oglindă, Pallady a înţeles să fie în toate acelaşi: frust, dar cultivat fără răgaz, crunt, dar just, sensibil şi disponibil, dar nu mai puţin demn şi tăinuit, formalist, precum şi creator de forme. În notele şi schiţele private, care au ritmat viaţa acestui căutător de absolut, veţi avea şansa să-l descoperiţi pe Pallady modest, un uluitor artist al mărturiei. Pe urmă am avut norocul să edităm cartea “Visuri şi himere” a unei tinere care s-a aplecat asupra începuturilor sculpturii simboliste din România, Adriana Şotropa. Ea oferă o imagine a unei zone de răspântie, care dovedeşte că, neam de cioplitori, avem sculptori mari, mult mai cunoscuţi în străinătate decât în ţară.

Memorie arhitecturală, spirituală, artistică. V-aţi gândit să extindeţi aceste recuperări şi în alte domenii?
Da. O restituire la care s-a lucrat foarte mult timp, “Spitalul amorului”. Este vorba despre o retranscriere din psaltica originală, în care a scris Pann, într-un alfabet de astăzi şi în literaţie latină, nu chirilică, a antologiei lui de cântece de dragoste şi de inimă albastră din Bucureşti şi din jurul Bucureştiului. Acesta este, de fapt, patrimoniul nostru profan, adunat de el la 1850, într-o primă fază, şi lărgit doi ani mai târziu într-o nouă ediţie şi care este oglinda a ceea ce se cânta de vreo sută de ani în această zonă. Cu influenţe din toate părţile, dinspre Constantinopol sau dinspre Ardeal, cu mici aluzii la muzica de operă care începea să circule în Principate. Pe fond, aceste melodii sunt manelele autentice. Deci, dacă lumea vrea manele şi vrea să se distreze şi să fie cât mai localizată, poate s-o facă pe textul original. Am adăugat cărţii şi o introducere, cu explicaţii ale acestui gen realizate de un etno-bizantinolog, Nicolae Gheorghiţă, şi o mică antologie de texte despre Anton Pann. Anton Pann este o lume. Un personaj nu numai pitoresc, dar care a muncit şi aproape că a inventat totul în materie de muzică lumească şi de muzică de strană.

Ce vă doriţi pentru anul ce vine?
Să supravieţuim fără efort. Pentru noi, anul 2009 n-a fost atât de greu ca pentru alţi editori. Sfârşitul de an oricum te reechilibrează, pentru că aşa e viaţa cărţilor, ele sunt considerate bomboane pentru pomul de Crăciun. Mă tem că anul 2010 va fi foarte greu pentru toată lumea. În afara muncii de editare şi de distribuţie, care trebuie făcută bob cu bob la fiecare librărie, totul este foarte puţin reglementat, supus abuzurilor de toate felurile.
 

 
 
 
 
Abonare Newsletter
 
 
 

0 comentarii

 
 
Pentru a comenta acest articol va puteti loga aici.
Daca nu aveti cont va puteti inregistra aici.

 
Întrucât dorim ca site-ul cotidianul.ro să rămână un spaţiu al al discuţiilor civilizate, îi invităm pe cei care postează comentarii la articole să respecte următoarele reguli:



1. Să folosească un limbaj civilizat, să evite aprecierile xenofobe, antisemite sau rasiste

2. Să se refere doar la articolul la care postează

3. Să se abţină de la atacuri off topic la adresa autorilor


Nerespectarea acestor reguli va duce la şteregerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Abaterile repetate vor avea drept consecinţă banarea.
 
 
Locuri de munca disponibile in jobs.Cotidianul.ro
 
 
CARTE
 
CELE MAI