Home » Home » Interviu » Aura Urziceanu: “Eu şi Aretha Franklin vom avea un concert în România”

Aura Urziceanu: “Eu şi Aretha Franklin vom avea un concert în România”

22 Sep 2009 Anca Nicoleanu | 1 comentarii | 3784 vizualizari
Rating:
13 voturi
Marime text a A  Trimite pe email   Comenteaza
 
Aura Urziceanu povesteşte despre unica apariţie alături de Ella Fitzgerald, despre ce presupune contractul pe viaţă încheiat cu agenţia lui Duke Ellington, despre planurile pe care le are împreună cu Aretha Franklin şi Quincy Jones, dar şi despre tinerii români pe care îi pregăteşte vocal pentru contracte în străinătate.
 
Aura Urziceanu
În iunie, “The Times” saluta elogios revenirea dvs., după 20 de ani, pe scena londoneză. Cum a fost?
Am ajuns acolo printr-un englez care a fost deştept şi a luat legătura cu Ambasada României şi Institutul Cultural Român. Altfel nu aş fi avut voie să cânt la Londra decât prin agenţia care mă impresariază şi de care mă leagă un contract pe viaţă. E vorba de agenţia lui Duke Ellington, una dintre cele mai puternice agenţii de impresariat din New York. În 1971, când am semnat acest contract, soţul meu a cerut o clauză. Le-a spus: “Ea este a voastră în întreaga lume, în afară de ţara ei, România. La preţurile voastre ea n-ar putea niciodată să cânte acolo”. Ce s-a întâmplat pe 12 iunie la Londra a fost şi sub auspiciile României. Pentru sufletul meu a fost o seară fantastică.

Dacă acest contract pe viaţă vă permite, de ce nu cântaţi aici?
În România am impresia că încă nu se cunoaşte statutul meu... Nu l-am căpătat aici, ci la americani.

În America a fost şi întâlnirea providenţială cu Duke Ellington.
Datorită lui Duke Ellington s-a întâmplat să am o singură apariţie cântând cu Ella în duet. Ella Fitzgerald. M-am supărat foarte tare, m-a durut şi mi-a fost ruşine, datorită faptului că, pe prima pagină, NY Times a scris: “Ella şi Aura” sau “Aura şi Ella”... Mi s-a părut o nemernicie fără margini, m-am dus la ziar şi le-am zis: “Eu sunt Aura. Dacă dvs., care sunteţi aşa de proeminenţi, nu menţineţi calitatea adevărului, la cine să ne aşteptăm? Ella Fitzgerald nu e cunoscută numai în America, ci şi în întreaga lume. Are un statut pe care, vreţi sau nu, trebuie să-l respectaţi. E unicat. Pe când eu abia acum încerc să mă lansez, cu ajutorul lui Dumnezeu”. Redactorul-şef mi-a zis: “Dar tu eşti mai modernă”. “Dar ce legătură are asta, am răspuns, sigur că sunt, pentru că sunt mai tânără”. Era între noi o diferenţă de 30 de ani.

Aţi avut emoţii atunci, alături de Ella Fitzgerald?
Am avut, la repetiţii. Când am descoperit-o pe ea şi jazzul, mi-am zis: “Îmi dau 10 ani din viaţă să o văd pe ea şi pe Duke Ellington, la repetiţii”. Acum cântam alături de ea. A mers extraordinar totul, deşi era deja bolnavă. M-a durut sufletul, nu-i mai răspundea glasul şi mi s-a părut o nedreptate enorm de mare din partea managerului, care a pus-o să cânte. A adus-o să cânte în cărucior. Aşa ceva nu se face. Dar asta se întâmplă când semnezi astfel de contracte. Eu, dacă primesc acum un telefon de la ei şi mi se spune: “Poimâine trebuie să fii la Chicago!”, vă spun “la revedere”, mă ridic şi îmi fac rost de un bilet de avion să ies cât mai repede din ţară ca să ajung la concert. Indiferent ce s-ar întâmpla, las totul şi plec.

Aţi apreciat la Duke Ellington şi faptul că v-a lăsat să cântaţi liber, aşa cum simţiţi, fără să vă impună nimic.
Dar el întâi m-a luat la bani mărunţi şi apoi m-a lăsat liberă, când s-a convins că nu am nici o barieră la absolut nimic când vine vorba de muzică. Şi că sunt absolut corectă. Am cântat cu el în primul an doar trei piese, aceleaşi în fiecare seară. Nu a existat seară în care să le cânt la fel. M-a întrebat: “Vreau să ştiu de ce faci asta?”. “Altfel mă plictisesc”, i-am răspuns. “Am ştiut”, a zis şi el. Eram un număr de atracţie în orchestra lui.

Când aţi întâlnit-o pe Aretha Franklin?
Pe Aretha am întâlnit-o la prima mea repetiţie cu orchestra lui Quincy Jones. Era slăbuţă, frumoasă, eu ştiam de ea, nu enorm de mult. Mi-a făcut plăcere să o cunosc, m-a ascultat, am tras nişte sunete îngrozitor de înalte... I-a făcut plăcere. Apoi nu ne-am întâlnit foarte des. Eu am să rezerv o surpriză pentru publicul român, o să avem un concert împreună aici. Nu spun când, pentru că încă suntem în tratative.

Asta da veste! Care e acum frecvenţa concertelor dvs. în lume? Într-o vreme era unul la trei zile.
Pentru asta a trebuit să-i dau în judecată. M-a costat 160.000 de dolari americani, dar a ieşit cum trebuie. Ei s-au obişnuit să mergem la concerte, unul după altul... A existat o clauză ca, în 2007, să reînnoim clauzele contractului, am profitat de această ocazie şi am împărţit mult mai lejer pentru mine programul de concerte. Jumătate din timp sunt cu agenţia de impresariat, cu concertele şi turneele mele aproape în întreaga lume, iar cealaltă jumătate am preferat să o petrec în România pentru o cauză foarte importantă. E vorba de tinerii noştri, care au nevoie de o mână de ajutor, de îndrumare, prin fundaţia pe care am înfiinţat-o în 2005, din dorinţa de a mă alătura forurilor de specialitate şi de a promova în cele mai frumoase culori imaginea României, prin cultura noastră. Prin această fundaţie vreau să prepar profesionişti pentru afară. Le-am spus: “Afară e o competiţie feroce, vă pregătesc în aşa fel încât când vă duc acolo şi vă urc pe scenă «să-i luaţi», cum am făcut şi eu!”. Pe 27 septembrie, la Palatul Copiilor, Sala Mică, avem concert, cine doreşte poate să vină, intrarea e liberă.

De când nu mai locuiţi în România?
Din 1968, în schimb, cu o inimă de român extrem de mare, mă reîntorc de câte ori e posibil. Eu sunt căsătorită în Canada, la Toronto. Fiul meu s-a născut acolo, dar profesia mi-am făcut-o la Los Angeles şi apoi la New York. Practic, casa unde m-am stabilit este la New York. Acolo lucrez, acolo este agenţia de impresariat cu care am semnat contractul pe viaţă, în 1971. Aşa lucrează americanii, pentru mine a fost un cadou fenomenal... Să ştiţi că nu mă deranjează plecatul. Înainte abia aşteptam să mă întorc aici, acum abia aştept să plec, ca să mă reîncarc cu pozitivitate. Sper, că dacă nu sperăm pierdem tot, că într-o zi se vor schimba lucrurile. În ţară mai am rude: verişori din partea mamei şi a tatălui, un unchi din partea mamei şi o mătuşă din partea tatălui. Dar nu face nimeni muzică în afară de fratele meu, de mine şi de fiul meu.

Să revenim la motivele pentru care nu cântaţi în România.
Ei se aşteaptă mai mult să cânt pe gratis. Eu fac asta doar dacă aleg să particip la un teledon. În România niciodată nu m-aş aştepta la o anumită sumă care să mi se ofere pentru a veni să cânt, dar totuşi trebuie să faci o mică diferenţă... Am învăţat două lucruri minunate de la mama mea: nu-i cere unui om ce n-are şi dacă se întâmplă ceva dezastruos, de zici că e finalul, să ştii că aia s-a întâmplat pentru ceva mai bun. Astea au fost ghidurile mele cele mai importante în viaţă. Iar să cânt cum simt e un dar de la Dumnezeu şi nici nu aş fi vrut să fac altceva. Dacă nu mă apucam de muzică, probabil că alegeam să fac ceva legat de copii. Iubesc copiii la nebunie.

Cum a fost perioada în care aţi cântat cu orchestra lui Quincy Jones?
A fost o altă prefaţă, un alt gen de muzică. Quincy Jones a ţinut enorm, ca toţi dintre noi, la Duke Ellington. Deschidea partea a doua a concertului lui, care era soul music funk, cu un salut numelui lui Duke Ellington, cu mine. Ieşea extraordinar. În Japonia, Quincy a avut poate cel mai mare fan club din întreaga lume. De câte ori mergeam era un delir. Mi-a convenit că era altceva şi cântam stiluri combinate. Am început colaborarea foarte curios, pentru că fiul meu, care s-a născut cu o problemă la inimă, avea nevoie de operaţie. La un an l-am adus aici, în România, iar la 3 ani şi jumătate l-am dus acolo, l-au consultat medicii şi mi-au spus că e nevoie de operaţie imediat. L-am operat exact când începeam primul turneu cu Quincy Jones şi orchestra lui, în Japonia. Ca să rodeze concertul, Quincy a programat trei săptămâni de concerte, în fiecare seară în altă parte, pe teritoriul Statelor Unite. Şi asta a coincis cu operaţia reuşită a fiului meu. Dar el trebuia să stea în spital.

Şi ce-aţi făcut?
Mă ducea soţul meu la aeroport la 5-6 după-amiaza, luam avionul, ajungeam în oraşul unde trebuia să cânt, mergeam direct la sală, după concert aşteptam la hotel două-trei ore până prindeam un avion să mă întorc din Statele Unite la Toronto. Mă aştepta soţul meu la aeroport, mă ducea cu maşina la spital, petreceam acolo o jumătate de zi, până plecam în următorul oraş. Şi asta a fost timp de trei săptămâni, după care s-a plecat în Japonia şi a rămas copilul cu socrii mei. Foarte greu. Mai ales că fiul meu, crescând în România de la un an, vorbea numai româneşte. La spital nu putea nimeni să se înţeleagă cu el, în afară de mine... El e darul vieţii mele! În schimb, în momentul când intram pe scenă, uitam de tot şi exista acea vitamină care într-un fel îmi ajuta la sistemul nervos.

Când v-aţi întâlnit ultima dată cu Quincy Jones?
În ianuarie, pentru două zile jumate, la Los Angeles. Mă gândeam să vină el cu Aretha. Uraţi-mi succes!

Ar fi senzaţional! Succes! Realizările vă sunt de excepţie, indiscutabil. Dar nu cred că v-au ocolit momentele grele.
Au fost două momente care mi-au frânt inima: când am aflat, la trei zile de la naştere, că fiul meu e bolnav şi când mi-am pierdut mama. Când a intrat mama în comă eram în Germania, la fratele meu. Am venit imediat la Bucureşti. Aceste trei săptămâni până a murit au fost cele mai oribile. Dar am lucrat, am filmat şi “Dor de viaţă”, şi asta era extraordinar, că altfel aş fi intrat în spital, cu toate că în fiecare seară mi se făcea rău la un moment dat şi în felul ăsta am cunoscut toţi medicii de pe salvare.

Şi nici dezamăgirile.
Unii au profitat în străinătate şi s-au dat drept rude ale mele. E vorba de un băiat, Alexandru Baroc, care încearcă să cânte, şi care se dă drept nepotul Aurei Urziceanu. Eu am făcut ceva din acest nume datorită dorinţei mele, talentului, capacităţii mele, seriozităţii şi ambiţiei. Când eu îmi fac un nume, muncesc, mă zbat şi fac sacrificii, cu drag, e drept, şi vine un oarecare să spună că e nepotul meu... Eu nu merit aşa ceva. Eu nu am depins niciodată de nimeni, ci numai de mine. M-am decis singură să fac unele lucruri şi n-am prea greşit. Când mi s-a oferit primul contract să plec în America, l-am acceptat pe loc. După aia m-am gândit că ajung la ambasada canadiană, primesc viza, plec şi dacă nu e nimic acolo şi mă duc de pomană, ce mă fac? M-am întristat. La ambasadă le-am arătat contractul şi le-am zis: “Puteţi să-mi spuneţi dacă contractul ăsta e valabil?”. “CBC-ul canadian?” “Sigur.” Şi nici nu ştiam engleza. Şi eram şi foarte tânără. Am avut curaj!

Drept la replică oferit mamei lui Alexandru Baroc, Aura Larisa Baroc Urziceanu
 
Doamna Aura Urziceanu afirmă în interviul pentru Cotidianul din 22 septembrie 2009 că fiul meu, Alexandru Baroc, se foloseşte de numele dânsei, “dându-se drept rudă” a sa. Ca drept la replică doresc să transmit următoarele:
 
Dumnezeu ne creează, el ne “ornează”, ne pune smaralde sau alte pietre preţioase să putem vedea, ne pune urechi să auzim - unii mult mai fin ca alţii -, ne pune gură să cântăm şi să vorbim, să vorbim chiar tot ce vrem, cuvinte care vin din suflet, din minte sau inimă, cuvinte cu care putem înălţa, distruge, încuraja, intimida, minţi. Nu părinţii îşi aleg copiii, nici copiii părinţii şi nici bunicii nepoţii, ci toţi suntem daruri oferite unul altuia din Cer. Darurile aduc întotdeauna o mare bucurie.
 
Sunt fiica violonistului George Urziceanu, fratele doamnei Aura Urziceanu - e darul meu, sunt darul lui. Fiul meu Alexandru Baroc este nepotul lui, aşa cum copiii fiului meu vor fi nepoţii mei chiar dacă vreau sau nu. Dar cine nu vrea să primească daruri?! Unii poate nu! Poate sunt prea plini, nu au loc de ele! Unii nu vor să le primească, le ignoră, le desconsideră, îşi permit să facă asta în nimicnicia măreţiei lor.
 
Cum este posibil?
 
 
 
Abonare Newsletter
 
 
 

1 comentarii

 
1
giussy 23-Sep-2009 17:26
asa da!!
sper sa nu se inghesuie politicimea iubitoare de manele aici sa pot sa prind si eu un ,,belet''
 
Pentru a comenta acest articol va puteti loga aici.
Daca nu aveti cont va puteti inregistra aici.

 
Întrucât dorim ca site-ul cotidianul.ro să rămână un spaţiu al al discuţiilor civilizate, îi invităm pe cei care postează comentarii la articole să respecte următoarele reguli:



1. Să folosească un limbaj civilizat, să evite aprecierile xenofobe, antisemite sau rasiste

2. Să se refere doar la articolul la care postează

3. Să se abţină de la atacuri off topic la adresa autorilor


Nerespectarea acestor reguli va duce la şteregerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Abaterile repetate vor avea drept consecinţă banarea.
 
 
Locuri de munca disponibile in jobs.Cotidianul.ro
 
 
INTERVIU
 
CELE MAI