Home » Home » Reportaj » Animal Planet: Struţul românesc, o pasăre Phoenix

Animal Planet: Struţul românesc, o pasăre Phoenix

16 Sep 2009 Viorel Ilisoi | 0 comentarii | 5697 vizualizari
Rating:
16 voturi
Marime text a A  Trimite pe email   Comenteaza
 
Creşterea struţilor a fost o vreme, în România, un fel de Caritas zootehnic de la care se aştepta să se întoarcă investiţia măcar de opt ori. Dar pentru că românii n-au tăbărât pe cotletul de struţ, fermele visătorilor au căzut una după alta, iar struţii au rămas prin ogradă mai mult nişte arătări de bâlci care-şi întind gâtul la săteni, iar sătenii la struţi.
 
Un ou de strut se vinde cu 100 de lei
Struţul australian a fost tratat în România ca un porc. I s-au băgat pe gât furaje cât putea duce ca să ajungă la 100-120 de kile într-un an de zile, ca porcul. Să fie carne, multă carne. Să facă omul jumări, cârnaţi, să afume şi să aibă tot anul la grindă. „Când m-am trezit cu vreo zece struţalăi cât căpiţa, i-am tăiat şi am văzut atunci că nu am ce face cu măldărele de carne, povesteşte Neculai Barcan, agricultor din Podoleni, judeţul Neamţ. Cine naiba să mănânce carne de struţ într-un sat de moşnegi fără dinţi şi fără bani?“

Fostul tractorist Neculai Barcan s-a apucat de struţărit prin 2000, după ce-a stat în spital la Piatra Neamţ cu un junghi la inimă. Acolo, în salon, alt cardiac i-a băgat în cap ideea că poţi face avere de pe urma struţului. I l-a descris ca pe o pasăre fabuloasă, cu bancnote în loc de pene, care face ouă de aur, şi cu carne fără colesterol. Şi care nici nu are nevoie de atâta îngrijire ca porcul, oaia sau vaca; chiar şi doctorul, când a auzit ce are de gând pacientul Barcan, i-a zis că nu există ocupaţie mai potrivită, având în vedere vârsta lui de 63 de ani şi inima cam şubredă, şi l-a încurajat să se apuce de crescut şi de mâncat struţ. „Ce mă durea inima înainte, de boală, dar ce mă doare acum după tractor, că l-am dat ca să-mi iau dihăniile astea de struţi“, jeleşte bătrânul. „Cine-mi dă mie jumătate de milion pe kila de carne în sărăcia asta de ţară?“

Ioan Melinte, din Videle, a pornit în 2002 cu doi struţi de prăsilă cumpăraţi cu 3.500 de dolari şi ajunsese anul trecut la 40 de capete. „Dacă ai mulţi struţi, nu e bine, explică Melinte. Înseamnă că nu ai reuşit să vinzi puii. Înseamnă că rămâi tu cu carnea şi nu prea ai unde să o vinzi. I-am vândut la preţ de peşte, că mâncau degeaba. Acum mai am patru. Îi mănânc şi pe ăştia şi gata, închid prăvălia… Da’ ştii, când mai fac o friptură, parcă înghit direct şomoioage de euro, îmi stă în gât“.

Omul se întreabă unde a greşit. Când a auzit că numai o pană de struţ face 15-20 de lei, a dat într-un fel de beţie a struţului, a băgat toate salariile compensatorii în struţi, dacă nu-i mai tăiau copiii din entuziasm ar fi fost în stare să vândă şi casa, că el visa să se mute în deşertul Dăbuleniului şi să crească acolo struţi, să fie mai în elementul lor. „Greşeala mea a fost că m-am gândit la struţi ca la nişte gâşte altoite, râde amar Melinte. Adică tai una şi o bag în oală. Dar un păsăroi de ăsta de 150 de kile nu poţi să-l creşti ca pe o pasăre de curte. Am vândut din ei la abator, da’ pe urmă nici acolo nu mi-i lua, că era scumpă carnea, se strica în magazin. Mai ieftină e carnea de struţ adusă de la australieni, nu te poţi pune cu ei. Şi nici nu ştiu românii ce bună e carnea de struţ şi cât de sănătoasă e. Dar dacă nu guiţă şi nu behăie, românul nu-l mănâncă“.

Struţul a pătruns în România puţin după revoluţie ca animal de agrement în curţile unor extravaganţi şi nu i-au trebuit decât trei-patru ani să-şi capete un loc binemeritat alături de şeptelul tradiţional. Struţul nu zboară, dar internetul l-a purtat pe aripi în toată ţara şi l-a prezentat ca pe o afacere grasă şi sigură. Şi acum îl găsim pe internet tot atât de des ca anunţurile matrimoniale, desfăcut în componente şi chiar redus la o formulă matematică a profitului: bagi atâţia bani şi scoţi de atâtea ori mai mult. O pană, o singură pană, face 15-20 de lei, pielea 150-200 de euro, singurul lucru pe care chinezii nu-l pot falsifica, oul 100 de lei, 70 de lei fileul, 30 de lei muşchiul. Nimic nu rămâne nefolosit de la struţ. Numai lapte nu dă. Mănâncă puţin şi ieftin ca o capră - porumb, grâu, lucernă -, dar pune carne pe el cât porcul mâncând de două ori mai puţin. Privit astfel, struţul începe să semene cu un bancomat.

În anul 2000, la apogeul afacerii, struţul cucerise România, unde se acomodase rapid şi atât de bine, încât părea de mirare că nu apăruse şi nu se dezvoltase natural alături de turmele de oi. Nu se ştie exact câţi struţi existau atunci. Doctorul veterinar Ştefan Enea, din Bucureşti, un promotor al struţului australian adus din Belgia şi aclimatizat în România, apreciază că în 2000 se ajunsese în ţara noastră la aproximativ 25.000 de struţi, în ferme şi în curţile oamenilor, putea să aibă fiecare român pana lui şi măcar o îmbucătură de poftă.

Din acel moment, struţii s-au băgat cu capul adânc în nisipul tranziţiei şi afacerile au luat-o la vale. „În prezent, în gospodării există 1.174 de struţi, răspândiţi în 24 de judeţe“, spune Cristinel Şonea, directorul Direcţiei Politici de Piaţă în Zootehnie din Ministerul Agriculturii. Ministerul nu are o evidenţă a struţilor din ferme. Aici, în lipsa unui recensământ oficial, Asociaţia Crescătorilor de Struţi estimează că ar exista 10-12.000 de struţi.

Basarabeanul Veceslav Suraki e unul dintre aceia, puţini, care au schimbat evoluţia struţului pe pământ românesc. A intuit că struţul crescut în loboda din spatele casei, printre raţe, e pagubă sigură. Şi atunci a construit cea mai mare fermă de struţi din România, dând astfel o ultimă şansă acestei păsări pline de potenţial.

Pe locul foştilor codri ai Vlăsiei, în jurul unui stejar stingher, de peste 300 de ani, acum zburdă struţii lui Suraki. Ferma se întinde pe 226 ha din comuna Răsuceni, judeţul Giurgiu. Locurile acestea stăteau pârloagă până să vină Suraki - Struţaki îl alintă sătenii - cu păsările lui ciudate. N-avea cine să mai lucreze pământul. Comuna seamănă cu un imens azil de bătrâni. Primarul Petre Panait spune că peste 80 la sută din populaţia comunei e îmbătrânită, peste 60 de ani. „Ca să fie şi mai clar, întăreşte primarul, din 2000 până în prezent populaţia comunei a scăzut cu aproape un sfert“. Suraki a ales Răsuceniul pentru că acolo pământul era nelucrat şi ieftin: zece bani metrul pătrat. Când a venit cu primii struţi, în 2003, bătrânii veneau să se uite prin gard ca la grădina zoologică. „Astea găini, nu ale noastre!“. Basarabeanul nu le-a lăsat mult timp să se minuneze şi s-a pus pe treabă.

„Secretul, spune directorul executiv Dorin Palcu, e că noi avem totul aici: incubator, crescătorie, abator, carmangerie, tăbăcărie pentru pieile de struţ, reţea de distribuţie, apă, cantină, generator. Nu depindem de nimeni. La un capăt avem un ou, la celălalt avem produsul finit, ambalat şi ştampilat. Micii crescători iau pui de la noi, îi cresc şi ni-i vând tot nouă când sunt de tăiat fiindcă ei nu sunt autorizaţi să prelucreze şi să comercializeze carnea. A fost o investiţie, în timp, de unsprezece milioane de euro, din care aproape patru milioane din fonduri SAPARD“. Acum, ferma din Răsuceni e singura din Europa autorizată să exporte carne de struţ în Uniunea Europeană. Încă nu a început exportul, dar important e că România, mai exact comuna Răsuceni, e pe cale să devină în câteva săptămâni Australia Europei.

Monica şi struţul. O poveste cu happy-end

Monica Obretin (foto) poate spune că struţul i-a schimbat viaţa. Povesteşte asta în timp ce spală la ţuţuroi un ou de struţ, golit printr-o ţăncuşă dată cu burghiul. Oul gol va ajunge la mănăstire şi acolo măicuţele îl vor vopsi cu migală, cu foiţă de aur, şi se va vinde cu 1.500 de lei. De aceea femeia umblă cu oul gol cu grijă infinită, precum cu o grenadă cu cuiul tras.

„Dacă nu venea domnul Suraki cu struţii la noi, zice femeia, nu ştiu ce mă făceam. Eu şcoală n-am. M-am oprit la opt clase şi într-a noua am născut. La 16 ani. Acum fata mea are 18 ani, termină liceul. Ei, cum o ţineam eu în şcoală, dacă nu luam salariu de aici? Cu ce? Că în afară de scurmat pământul, nu ai ce face în Răsuceni“.

Treaba femeii şi a bărbatului ei, Marian, e să dea de mâncare la cei 500 de struţi. Păsările astea-s perfect idioate, la ditamai corpul de peste o sută de kile au un cap cât găluşca. Însă Monicăi i se pare că struţii sunt tare simpatici, mai ales când se reped să înhaţe nasturi, uneori i se pare chiar că zâmbesc. Se gândeşte că fără girafele astea cu pene fata ei ar fi rămas în sat, la sapă, cu şcoala neterminată, poate ar fi făcut şi ea un copil de fată mare… „Şi mă pomeneam bunică la 34 de ani“, râde Monica aşezând cu grijă în cofraj oul mare cât un cap de copil.

Aşa, are 800 de lei pe lună, bani în mână, cât un profesor începător. Munceşte opt ore pe zi, ca la birou, şi chiar că e ca la birou, că struţii sunt păsări curate, nu râneşti după ei, iar după ce le dai mâncare şi apă nu mai au nevoie de nimic, la o adică Monica are şi când să-şi facă manichiura, fiindcă de când e salariată a redescoperit cochetăria. Şi, foarte important, în fiecare zi primeşte două mese gratuit. Miercurea, nu şi vinerea, că aşa au cerut toţi angajaţii, e mâncare de post: legume, iar în restul zilelor e mâncare cum nu mănâncă des ţăranii din Răsuceni, e cu carne. Carne de struţ.
 
 
 
Abonare Newsletter
 
 
 

0 comentarii

 
 
Pentru a comenta acest articol va puteti loga aici.
Daca nu aveti cont va puteti inregistra aici.

 
Întrucât dorim ca site-ul cotidianul.ro să rămână un spaţiu al al discuţiilor civilizate, îi invităm pe cei care postează comentarii la articole să respecte următoarele reguli:



1. Să folosească un limbaj civilizat, să evite aprecierile xenofobe, antisemite sau rasiste

2. Să se refere doar la articolul la care postează

3. Să se abţină de la atacuri off topic la adresa autorilor


Nerespectarea acestor reguli va duce la şteregerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Abaterile repetate vor avea drept consecinţă banarea.
 
 
Locuri de munca disponibile in jobs.Cotidianul.ro
 
 
REPORTAJ
 
CELE MAI