"Am refuzat sa-mi regizez propria rapire"

Documentarul tau "Cabala la Kabul" nu e rezultatul primei tale incursiuni in Afganistan. Cind ai hotarit sa te specializezi in islam?

Nu a fost propriu-zis o hotarire. Pasiunea pentru islamul de tip sufi mi-a venit de la sine, inca de la prima mea calatorie in Cecenia, in iarna anilor 1991-1992, cind am descoperit confreriile mistice musulmane.

Cum ti-ai descoperit protagonistii filmului - singurii doi evrei din Kabul care, culmea, se dusmanesc?

O, prin simpla lectura a unui articol in ,,Jerusalem Post��. Am vazut insa de indata potentialul narativ si vizual al situatiei, cu atit mai mult cu cit filmul meu precedent, despre dervisii urlatori din Balcani, se baza tot pe o rivalitate, de asta data intre doi seici, doi sefi de confrerii musulmane, care se dusmanesc, fiecare dintre ei cautind sa atraga discipolii celuilalt. Povestea despre ura dintre ultimii doi evrei afgani e structurata similar, insa constructia narativa e mult mai riguroasa. ,,Cabala la Kabul�� este mai degraba un film despre identitate si despre singuratate.

Ziaristii straini nu sint prea bine vazuti in Afganistan. Cum te-ai descurcat timp de doi ani la Kabul?

M-am descurcat foarte simplu invatind limba locala - in Kabul se vorbeste in primul rind persana, sub o forma dialectala care se numeste "dari" - si comportindu-ma normal, mergind pe jos pe strada, si nu in jeepuri inchiriate, vorbind cu oamenii, mincind in cafenele locale si imbracindu-ma ca un occidental. As spune chiar ca localnicii nu-i suporta pe strainii care se "deghizeaza", lasindu-si barba sa creasca si purtind turban si haine afgane traditionale. Afganii prefera ca un om sa se comporte conform culturii din care provine.

Cite limbi straine stii si in cit timp inveti o alta limba?

Depinde ce intelegeti prin a vorbi o limba. Vorbesc foarte bine sase limbi, dar ma pot descurca in conversatii simple in inca o duzina de limbi. Si pot citi, folosind un dictionar, in si mai multe. Am insa o solida pregatire lingvistica, dupa ce am studiat filologia la Iasi si mi-am continuat studiile la Paris, la �cole des Hautes �tudes. O limba simpla, o limba indo-europeana cu o structura cunoscuta, cum e persana, se poate invata la nivelul conversatiei cotidiene in doua-trei luni. Limbi mult mai complicate, care se plaseaza intr-un alt peisaj mintal si structural, pot lua ani de zile, si inca si atunci minuirea lor ramine greoaie.

In adolescenta ta de la Iasi te urmarea Securitatea. Cine te-a mai urmarit dupa aceea?

Nimeni, din pacate. Nu regret nimic din perioada disidentei de la Iasi. Dimpotriva, si acum consider ca cenzura si constringerile politice sint un excelent stimulent al creativitatii.

Faci parte din categoria jurnalistilor care cauta riscul cu luminarea. Cind ti se face frica?

Mi-e frica tot timpul cind ma aflu in situatii cum sint cele din Afganistan sau din Cecenia. Frica e un sentiment sanatos, care te impinge spre prudenta. Este, de altfel, un loc comun in armata, in situatii extreme, sa spui ca militarii care pretind ca nu le este frica isi pun viata in pericol. Si nu numai pe-a lor, dar si pe-a celorlalti, din pacate. Am avut, desigur, momente in care mi-a fost si mai frica decit de obicei. In Cecenia, de exemplu, atunci cind, prin '98 sau '99, intre cele doua razboaie lansate de Rusia impotriva acestei tarisoare, persoana la care locuiam intr-un sat de munte si sub a carei protectie ma aflam mi-a propus sa ne prefacem ca ma rapeste. Am refuzat sa-mi regizez propria rapire. Ideea, care lui i se parea excelenta, ar fi fost de a cere pentru mine o rascumparare pe care noi am fi impartit-o dupa aceea. I-am explicat ca nimeni nu ar plati o rubla pentru mine. In general, in asemenea regiuni ravasite de razboi, cu o populatie saracita, dusmanoasa si banuitoare, e bine sa ai gata o serie de mici trucuri retorice pentru a iesi din situatii potential periculoase. Am avut arme indreptate impotriva mea. Atit in Afganistan, cit si in Cecenia mi s-a pus, de mai multe ori, intrebarea, pe un ton ostil, de ce nu ma convertesc la islam, daca cunosc atit de bine Coranul si limba. Raspunsul pe care il dadeam, simplu si eficace, era ca parintii mei inca sint in viata si ca nu as dori sa le cauzez o asemenea durere, schimbindu-mi religia stramoseasca etc� E un argument pe care ei il accepta imediat, insa in nici un caz nu le-as fi marturisit ca in realitate sint un ateu.

Cum iti finantezi filmele?

Sper ca nu-i voi descuraja pe viitorii regizori de documentare daca voi spune ca, in conditiile de astazi, filme cu un subiect si o abordare atit de particulare cum sint cele pe care le realizez eu nu s-ar face niciodata daca nu ar exista o finantare proprie. Pentru a turna ,,Cabala la Kabul�� mi-am platit singur sederea in Afganistan. Mai precis, a trebuit sa-mi gasesc de lucru acolo, in Kabul, in timp ce imi filmam personajele. In primul an am predat jurnalismul acolo, iar in anul urmator am condus o statie de radio locala. Abia dupa intoarcerea la Bruxelles am obtinut, pe baza machetei pe care am prezentat-o, o finantare belgiana si franceza pentru a suporta costul postproductiei: montajul, mixajul si transpunerea filmului pe pelicula. Daca nu faceam asta, filmul nu s-ar fi realizat niciodata. Toate organismele si televiziunile la care m-am dus cu proiectul inainte de a lua decizia de a pleca singur la Kabul au respins proiectul ca fiind irealizabil.

Ai turnat singur in toata aceasta perioada?

Da, am turnat singur. De altfel, nu doar ca am filmat eu singur, dar tot eu am inregistrat sunetul, am inceput montajul, etc. Am fost propria mea echipa. Cred ca eram o aparitie stranie pe strazile Kabulului, filmindu-l pe unul sau pe altul dintre cei doi evrei, cu castile pe cap, camera de filmat in dreptul fetei si conversind in acelasi timp cu personajele. Dispozitivul era greoi, dar nu cred ca as fi obtinut aceeasi intimitate si complicitate cu personajele daca as fi mers acolo cu o intreaga echipa.

Ce succes a avut filmul?

Pentru prima oara, am avut cu acest film un succes de public si nu numai prin festivaluri, cum se intimpla pina acum. Filmul a rulat in mai multe sali din Franta si din Belgia si a ramas pe afis mai multe saptamini decit multe filme de fictiune. Am primit si o serie de mari premii pentru acest film. Marele premiu al filmului etnografic in Franta, Marele premiu pentru aceeasi categorie de filme in Rusia, un premiu la festivalul din Nyon, Elvetia. Foarte important a fost insa pentru mine Marele premiu pe care l-am primit la Festivalul de film documentar Astra din Sibiu. E foarte important pentru ca eu imi pastrez legaturile afective cu Romania. Vorbesc numai romaneste cu cei doi copii ai mei, pe care i-am crescut cu povesti din Creanga, si in acelasi timp am practicat zilnic limba romana dupa plecarea din tara transmitind reportaje pentru Radio Europa Libera, iar mai recent scriind de la Bruxelles pentru cotidianul ,,Romania libera��.

Ce proiecte ai acum?

O serie de proiecte de fictiune, insa nu voi abandona documentarul. Pentru a incheia acest triptic asupra religiei in cotidian, vreau sa realizez un film la muntele Athos, dupa ce am facut unul despre musulmanii din Iugoslavia si unul despre evreii din Afganistan.

P.S. Pentru cititorii ingrijorati dupa interviul cu Mircea Mihaies: poetul Grisa Gherghei e in viata si raspunde la acelasi numar de telefon.

Interviul poate fi citit si pe www.clubliteratura.ro