Alexandru Tomescu, violonist: Când am cântat la metrou, mă simţeam un James Bond

 

Concursul a avut loc în septembrie 2007. Ţin minte că am sacrificat toată vara pentru pregătirea programului de concurs care cuprindea 12-13 lucrări, dintre care trei concerte integral, trei sonate etc. Surprinzător, nu s-a înscris nimeni la concurs. Eu m-am înscris abia în ultima zi şi am rămas singurul candidat. Puţini şi-au dat seama că un concurs în care concurezi doar cu tine însuţi este infinit mai greu! Spre bucuria mea, l-am câştigat, şi după câteva luni când s-au încheiat formalităţile de asigurare a viorii am intrat în posesia ei, la sfârşitul lui noiembrie 2007. Ministrul Culturii de atunci, Adrian Iorgulescu, m-a rugat să cânt câteva piese pentru ziariştii adunaţi la conferinţa de presă. La acest prim contact cu vioara am descoperit un instrument cu calităţi sonore de excepţie. Într-adevăr, mi-a schimbat în profunzime modul în care privesc vioara.

 

 

Cel mai sincer răspuns ar fi „veniţi la următorul meu concert şi veţi vedea şi auzi, şi atunci veţi înţelege!“. Fiindcă este vorba despre o experienţă la care cuvintele sunt palide, iar adjectivele stângace. Este ceva ce trebuie trăit, pentru fiecare altfel. Când cânt pe Stradivarius, am întotdeauna o senzaţie copleşitoare de libertate. Da, acesta este cuvântul: libertatea de a visa, libertatea de a fi eu însumi într-un mod plenar. Nimic, nici măsurile de siguranţă cu totul speciale, nici momentele când realizez că ţin în mâini o parte deosebit de importantă şi de celebră a patrimoniului naţional al României, nu mă poate opri din bucuria de a cânta!

 

Atunci când am primit vioara, am făcut o promisiune: o voi duce în toate colţurile ţării pentru ca toţi românii să o poată auzi, live, măcar o dată! Este un proiect foarte îndrăzneţ. Suntem pe drumul cel bun: la turneul Stradivarius din 2008, sălile de concert au fost neîncăpătoare, afluenţa publicului depăşind orice aşteptări. Anul acesta vom merge însă mai departe: vioara Stradivarius devine simbolul unei campanii sociale, de sprijinire a Asociaţiei Nevăzătorilor din România. Împreună cu Horia Mihail am decis să dedicăm, în întregime, turneul din 2009 acestei cauze nobile. La urma urmei, este o decizie firească: muzica a adus întotdeauna lumina în sufletul celor care ştiu s-o asculte.

 

 

Fără îndoială, dacă voi fi în formă şi dacă regulamentul concursului îmi va permite, voi participa. A cânta pe un Stradivarius este lucrul cel mai frumos care i se poate întâmpla unui violonist.

 

 

L-am cunoscut pe maestrul Voicu în ultimii ani ai vieţii sale - o persoană extrem de deschisă, caldă şi plină de umor. L-am vizitat împreună cu părinţii mei de mai multe ori şi am petrecut ceasuri pline de farmec în superba vilă de lângă Parcul Ioanid.

 

 

Chiar acolo, la metrou, am avut nişte emoţii teribile. Sigur, ştiam teoretic cam despre ce va fi vorba, însă experienţa a depăşit orice imaginaţie. Pe timpul pregătirilor pentru momentul muzical (în care cei de la TVR îmi fixau microfoanele, le ascundeau sub tricoul meu, îmi spuneau cam pe unde vor fi camerele de luat vederi etc.) mă simţeam ca un spion, ca un James Bond care se pregăteşte de o misiune. Niciodată nu am simţit atât de multă adrenalină în mine, la o cântare.

 

Condiţiile de cântat erau groaznice - metrourile treceau la nici doi paşi, iar călătorii urcau scările cam pe sub nasul meu. Provocarea cred că a fost împinsă la extrem - voi reuşi să fac pe cineva să se oprească? Vioara, biata de ea, a trecut şi ea prin momente grele - se tot dezacorda din cauza curenţilor de aer, însă a sunat extraordinar. Pentru mine a fost, înainte de toate, o lecţie de viaţă: de acum înainte nu voi mai vedea cu aceiaşi ochi o sală de concert. Imaginaţi-vă: în sala de concert e aproape o crimă să tuşeşti într-un moment nepotrivit. Cum pare un biet strănut pe lângă trecerea unui tren?! Au fost şi câteva momente antologice: apariţia unui grup de poliţişti care m-au luat la rost: „Ce faceţi aici?“. „Eu... bine...“ Un domn foarte insistent s-a apropiat la câţiva centimetri de mine, în timp ce cântam: „Şi acesta e celebrul Stradivarius? Chiar acea vioară? De mult aştept acest moment...“. Dacă n-ar fi fost bodyguarzii pe fază, cred că vioara şi-ar fi schimbat proprietarul. Toată numai zâmbet a trecut şi vecina mea de palier. Cred că a fost singura mea întâlnire cu o persoană cunoscută. Părinţii mei nu erau la curent; mă întreb ce-ar fi crezut dacă ar fi trecut pe acolo, aşa, întâmplător?!

 

 

Puţină lume ştie că la început am cântat la… pian! Dar nu mult, doar un an. După care mi-am dat seama că ceea ce îmi place cu adevărat e vioara - şi rezultatele s-au văzut imediat. După doar câteva luni am participat şi am câştigat primul meu concurs, iar la 8 ani am plecat în Italia împreună cu mama. Atunci am câştigat premiul I cu punctaj maxim.

 

 

În România sunt foarte mulţi tineri extrem de talentaţi. Din păcate, mulţi dintre ei abandonează pe parcurs, fiindcă se confruntă cu probleme la tot pasul. Îţi trebuie, într-adevăr, foarte multă determinare, perseverenţă, încăpăţânare chiar, pentru a ajunge sus. Pentru a reuşi, pe lângă multă, multă muncă, e nevoie şi de un dram (nu mai mult!) de noroc.

 

 

Într-adevăr, am cântat în foarte multe colţuri ale lumii, de la săli celebre la locuri în care am făcut pionierat cultural. Ceea ce îi uneşte pe toţi oamenii cărora le-am cântat este pasiunea lor pentru muzică. Beethoven are aceeaşi forţă şi la Carnegie Hall, şi într-o insulă uitată în Oceanul Pacific. Pe de altă parte, sunt multe diferenţe culturale. În Asia, în general, artiştii sunt foarte respectaţi şi onoraţi. Am avut şi săli mai reci, cu care a fost greu să stabilesc o legătură, o cale de comunicare. Au fost şi locuri în care am simţit încă din prima clipă, de când am păşit pe scenă, o atmosferă specială, o comuniune cum rar se întâmplă. Noi, muzicienii, avem şansa de a „vorbi“ prin acest limbaj universal al muzicii care sparge graniţele limbajului. Niciodată nu am simţit nevoia unui interpret sau translator atunci când m-am aflat pe scenă împreună cu vioara mea.

 

 

Doar dacă m-aş fi născut direct la o vârstă matură - să zicem, 33 de ani - aş putea spune că am fost privat de copilărie. Nu, am avut o copilărie chiar foarte interesantă. Am chiulit foarte mult de la şcoală pentru că mergeam la diferite concursuri.

 

 

Prokofiev - îl consider unul dintre marii creatori de melodii ai secolului XX (într-o perioadă în care alţi compozitori lucrau, mai degrabă, la demontarea melodiei ca mijloc de expresie), Şostakovici, Stravinski - toţi aceşti muzicieni ruşi un pic nebuni, dar cu o muzică fenomenală. Sunt zile în care îmi place să ascult în maşină o simfonie de Mahler cu volumul dat la maximum, apoi sunt alte momente în care ascult muzică lăutărească, sau Vama Veche, sau Ada Milea, sau Oscar Peterson, sau Fleetwood Mac... Nu am nici o reţinere.

 

 

Haruki Murakami, Mircea Eliade, Hermann Hesse şi mulţi alţii. Dacă ar fi să aleg o singură carte din bibliotecă înainte de a mă exila pe o insulă pustie, mi-ar fi foarte greu să fac asta. Cred că aş opta, până la urmă, pentru un volum de versuri.

 

 

Am cântat două recitaluri la Santiago de Compostela împreună cu pianistul Horia Mihail. Sub egida ICR am prezentat publicului spaniol o imagine mai puţin vizibilă a României, aceea artistică. Spaniolii au fost foarte receptivi, chiar entuziaşti - în ultima seară aproape că nu m-au mai lăsat să părăsesc scena, bis după bis.

 

 

Cred că orice solist concertist care aspiră la statutul de artist trebuie să aibă o solidă experienţă şi educaţie în domeniul muzicii de cameră. Este ceva ce nu poate fi sărit, fiindcă aici înveţi lucruri esenţiale în ceea ce priveşte muzica, comunicarea între parteneri, integrarea într-un ansamblu. Este un repertoriu vast, extrem de variat şi în bună măsura neglijat - toată lumea se repede spre concerte - când există comori muzicale inestimabile pentru cunoaşterea cărora sunt suficiente o vioară, un pian, un violoncel, desigur, cu muzicienii care să le aducă la viaţă.

Concert în pădure Sâmbătă, 17 octombrie, Alexandru Tomescu a susţinut un alt concert “atipic”. Într-un spaţiu deschis, lângă Pădurea de Şes de la Orheiu Bistriţei, peste 300 de voluntari au plantat 5.000 de puieţi, pe acorduri de Stradivarius. Evenimentul a fost organizat de Asociaţia Tăsuleasa Social şi a inclus şi o expoziţie a fotografului Cosmin Bumbuţ.