Home » Arte & Popcult » Film » Afganistanul văzut prin lentilă

Afganistanul văzut prin lentilă

05 Apr 2009 Andra Matzal | 0 comentarii | 2581 vizualizari
Rating:
16 voturi
Marime text a A  Trimite pe email   Comenteaza
 
Director de imagine al unui documentar despre Abdul Qadir, fost vicepreşedinte ale Afganistanului, Vlad Petri povesteşte pentru Cotidianul despre experienţa filmărilor la adăpostul unui Kalaşnikov.
 
Jalalabad - Covor
Împreună cu regizoarea Mădălina Roşca şi cu Demir Yanev, producător bulgar, Vlad Petri, la rândul său regizor şi fotograf, a călătorit la Kabul şi la Gealalabad, pe urmele lui Adbul Qadir, căruia îi este dedicat documentarul cu titlul de lucru “Life is Black and White”. Fost lider al Alianţei de Nord a Afganistanului, în 2002 a fost desemnat de către Karzai vicepreşedinte al ţării, însă în prima zi a numirii în funcţie, Qadir a fost asasinat, alături de cumnatul său, printr-un atac-surpriză. “Primul contact cu Afganistanul a fost, de fapt, în aeroportul din Istanbul, unde am văzut nişte oameni chinuiţi, desculţi, foarte tineri, legaţi doi câte doi cu cătuşe. M-am gândit imediat că sunt cetăţeni afgani şi, într-adevăr, am avut plăcerea să călătorim cu ei în acelaşi avion. Erau refugiaţi, care ar fi făcut orice ca să scape de Afganistan, dar fuseseră prinşi, iar acum se întorceau, foarte trişti şi amărâţi, cu câte o pungă în mână, desculţi. De obicei, aceşti tineri îşi vând tot şi plătesc o călăuză care să-i scoată din Afganistan, gata să muncească orice pentru a scăpa de război, dar guvernele îi trimit înapoi,” îşi aminteşte Vlad Petri, care a mai colaborat cu producătorul Demir Yanev şi la alte proiecte legate de lumea arabă.

Prima întâlnire cu Afganistanul a avut loc în perioada de preproducţie a documentarului, cele două destinaţii de pe harta filmului fiind Gealalabad, unde s-a născut Adbul Qadir - cunoscut, de asemenea, pentru activităţile sale legate de comerţul cu opium - şi unde familia acestuia locuieşte în continuare, şi Kabul, unde fostul lider afgan a fost asasinat. “Am vrut să mergem fără idei preconcepute, aşa că nu am stat să mă documentez prea mult înainte, ca să pot vedea cum stau lucrurile brut”, spune Petri, pentru care cea mai bună soluţie de captare a atmosferei desprinse din lumi arhaice a fost să lase, pe cât posibil, ţinând cont de contextul politic şi social cel puţin delicat din Afganistan, camera să înregistreze. “A fost foarte ciudat pentru că în toată călătoria te simţeai în siguranţă doar în maşină, care avea geamuri fumurii şi oglinzile acoperite, astfel încât, teoretic, nu te vedeau cei din afară. În momentul în care ieşeam, era foarte complicat să filmăm. În Gealalabad am ieşit în piaţă, voiam să luăm nişte cadre de atmosferă, şi era foarte riscant, chiar dacă îl aveam pe omul cu Kalaşnikovul, care ne păzea tot timpul”, explică Vlad Petri, care, pe lângă proiecte în calitate de regizor, este şi fotograf. Cei trei membri ai echipei propriu-zise - regizor, producător şi director de imagine - au fost permanent însoţiţi de un şofer, de un bărbat cu Kalaşnikov, un fel de înger păzitor obligatoriu al cărui loc era în remorca maşinii, şi de un translator, care, deşi lucrase doi ani pentru NATO, renunţase la aceste colaborări în urma unor scrisori de ameninţare primite din partea talibanilor.

“Familia fostului vicepreşedinte ne-a primit extrem de bine, nu numai în ceea ce priveşte cazarea, masa şi traseele, dar ei ne-au asigurat transportul, paza şi ne-au găsit translator. Ca european, pe stradă eşti asimilat automat americanilor, iar oamenii nu mai au de mult încredere în americani. E foarte important să ai pe cineva care să te păzească. De pildă, dacă treci în Pakistan, există o zonă care se numeşte Zona Federală a Triburilor, unde sunt Pushtuni, dar care nu ascultă de guvernul pakistanez şi care au propriile legi federale. Şi acolo, dacă vrei să treci, trebuie să plăteşti pe cineva cu Kalaşnikov, pentru că nu poţi altfel,” explică Petri câteva dintre regulile jocului local.
“La un moment dat am avut o întâlnire cu un grup Kuci, popor nomad, care ne-a povestit despre personajul nostru şi, în timp ce vorbeam, am ridicat camera spre tavan, unde am văzut o vrabie prinsă într-un ventilator-candelabru. Asta mi s-a părut o imagine foarte bună despre Afganistan şi despre protagonistul documentarului nostru, prins între mai multe tabere”, concluzionează Vlad Petri, de asemenea director de imagine al documentarului “Wayfarers”, regizat de Jelena Modric în 2007.

Pe lângă filmările făcute la Kabul şi la Jalalabad, cu membri ai familiei lui Qadir şi alţii care l-au cunoscut, echipa documentarului a mai fost şi la Arhiva de Filme din Kabul, care urma să le pună la dispoziţie materiale - şi care şi-a protejat în trecut resursele în faţa talibanilor, zidind pur şi simplu uşa care ducea la arhive. “Acolo am văzut şi nişte documentare despre sportul naţional al Afganistanului, Buskashi. Este un joc extrem de dur, în care sunt nişte călăreţi care joacă un fel de rugby cu un animal. Animalul, de regulă viţel, se omoară, se ţine în apă cu sare ca să devină greu, după care călăreţii trag de el, luptându-se, câştigător fiind cel care duce viţelul sau parte din el într-un anumit punct”, explică Vlad Petri.

“Deşi filmul este despre un bărbat, o perspectivă din partea unei femei ar fi fost foarte bună”, este de părere directorul de imagine, dar, din păcate, cultura locului nu permite acest lucru. “Nu vezi femei pe stradă, ele au o lume a lor, se ocupă de copii, cresc flori sau papagali, iar bărbaţii nu au acces la această lume. De altfel, se şi zice că sunt trei sexe în Afganistam, bărbat, femeie şi femeie străină,” spune Vlad Petri. Cât despre oferta culturală a Kabulului, aceasta este departe de obişnuinţele unui european: “Au doar câteva muzee, printre care Muzeul Minelor Antipersonal -, foarte mulţi copii, de pildă, sunt infirmi, pentru că minele sunt peste tot şi, din timpul conflictului cu Rusia, au rămas foarte multe astfel de mine sub formă de jucării. Au o grădină zoologică, la rândul ei cu o poveste incredibilă, pentru că, la un moment dat, leul grădinii a fost considerat ofensator de către talibani, care i-au scos ochii. Între timp a murit de bătrâneţe şi nişte japonezi au adus un alt leu grădinii, care, oricum, este în paragină”, conchide Vlad Petri.

Cei trei cineaşti ar dori să revină în Afganistan pentru a-şi termina documentarul “Life is Black and White” - care are deocamdată trailer -, însă “imediat după ce am plecat noi, zona a devenit mai periculoasă decât Kandaharul, după alegerea lui Obama, atentatele s-au înmulţit. Ţinem legătura cu guvernatorul Kabulului, cu şeful Vămilor, cu toate personajele noastre, dar deocamdată e imposibil să mai filmăm acolo”, a arătat pentru Cotidianul Mădălina Roşca.

 
 
 
 
Abonare Newsletter
 
 
 

0 comentarii

 
 
Pentru a comenta acest articol va puteti loga aici.
Daca nu aveti cont va puteti inregistra aici.

 
Întrucât dorim ca site-ul cotidianul.ro să rămână un spaţiu al al discuţiilor civilizate, îi invităm pe cei care postează comentarii la articole să respecte următoarele reguli:



1. Să folosească un limbaj civilizat, să evite aprecierile xenofobe, antisemite sau rasiste

2. Să se refere doar la articolul la care postează

3. Să se abţină de la atacuri off topic la adresa autorilor


Nerespectarea acestor reguli va duce la şteregerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Abaterile repetate vor avea drept consecinţă banarea.
 
 
Locuri de munca disponibile in jobs.Cotidianul.ro
 
 
FILM
 
CELE MAI