A fi sau a nu fi pe Facebook?

 

 

 

Eu stau în special pe Hi5 pentru că, politician fiind şi mai ales la anvergura pe care o am eu, sau de la mine mai în sus, este mai greu să iei contact cu oamenii şi să le asculţi ideile, opiniile, păsurile. În al doilea rând, în momentul în care intră şi îţi transmit un anumit lucru, pot să te înjure, pot să te laude, ai un fel de percepţie, un barometru al felului în care eşti văzut, considerat sau desconsiderat de oameni. Eu stau mai mult pe Hi5, unde am vreo 25.000 de prieteni şi vreo sută de mii de vizualizări, aş putea spune că în proporţie de peste 97% mesajele sunt mai mult decât pozitive, comentarii la fotografii şi aşa mai departe. Mai discut cu ei şi pe Mess, nu-mi ia foarte mult timp treaba asta, să zicem o jumătate de oră-o oră pe zi. Avantajul e că poţi avea o legătură, un dialog, cu oameni cu care în mod normal n-ai putea vorbi, partea proastă e că, la un moment dat, poţi primi mesaje sau aprecieri care să te deranjeze, dar eu nu fac nimic în situaţia asta.

 

Înainte de a nega utilitatea reţelelor sociale ar trebui ca mai întâi să le experimentăm: să ne facem cont, să activăm o vreme, să vedem ce posibilităţi, ce beneficii aduc şi cât timp ne mănâncă. Însă sunt destui cei care consideră aceste medii drept o tâmpenie din simplul motiv că nu le înţeleg şi n-au avut niciodată răbdarea să le încerce. Aceştia sunt scepticii. De cealaltă parte întâlnim entuziaştii reţelelor sociale care şi-au restrâns semnificativ contactele reale şi le-au înlocuit cu cele virtuale, pe Facebook, Twitter, YM ş.a.m.d. Indivizi care, scoşi din faţa computerului, au uneori dificultăţi reale în a relaţiona natural cu ceilalţi. Aşadar, e vorba de uz şi abuz. În fine, cea de-a treia categorie, pe care am numit-o generic a „înţelepţilor“, este formată din indivizii cu intuiţie bună şi care exploatează eficient reţelele sociale în comunicare şi promovare, fie pentru întărirea brandului personal şi identificarea unor noi orizonturi profesionale, fie în comunicarea corporate. De fapt, aici devin reţelele sociale cu adevărat interesante: când sunt utilizate ca instrumente de PR şi marketing necostisitoare, dar extrem de eficiente. A le folosi în acest scop este deja o meserie pe pieţele mature. În România ne aflăm încă la ora experimentului timid şi haotic, din păcate.

 

 

 

După o zi minunată petrecută, acum doi ani, în Vanuatu cu Nicolai Michoutouchkine, pictor rus născut în Franţa şi stabilit de jumătate de secol în Pacificul de Sud, i-am cerut adresa de e-mail. Iar el, privindu-mă candid, mi-a spus: Dragul meu, eu m-am oprit la fax. Aşa sunt şi eu acum când vă spun că m-am oprit la blog. Nu am trecut mai departe, nici la Twitter, nici la Facebook, nici la LinkedIn. Am fost vârât aproape cu forţa într-o reţea literară, dar nu activez. Blogul îmi ia multă vreme şi-mi alimentează integral setea de a comunica pe Internet. Nu pot fi prieten cu oameni pe care nu-i cunosc, la mine împrietenirea nu e un act în care bagi parola şi, gata, a crescut numărul celor cu care eşti prieten. Poate sunt de modă veche (unii ar spune că sigur sunt), dar nu, mulţumesc. Iar cantitatea pentru mine nu e un criteriu la măsuratul prietenilor.

 

„Am 15.000 de prieteni pe Facebook“ pentru mine nu înseamnă nimic. Şi, ce faci cu ei? Unde vă vedeţi? Unde călătoriţi împreună? Unde schimbaţi cărţi între voi? Îmi spui cum arată prietenul 12.950? Şi dacă nu-ţi merge Internetul o săptămână, cum iei legătura cu miile de prieteni? Eu nu am nevoie de un registru în care să-mi notez prietenii pentru a putea să-i număr. Prietenii mei sunt mai puţini, dar îi ştiu pe toţi după nume, fără să frunzăresc vreo agendă de hârtie sau electronică. Nu-i condamn, Doamne fereşte, pe cei care şi-au mutat reţeaua de prieteni în lumea virtuală, nici pe cei care sunt mai buni în Second Life decât aici, pe Pământ, printre noi. E opţiunea fiecăruia. Şi, cine ştie, poate că peste vreo zece ani cei care astăzi sunt pe Facebook vor înţelege mai greu metodele de prietenie electronică şi mai sofisticată de atunci! Şi-mi vor da dreptate Şi vor povesti cum, pe vremea lor, unii s-au oprit la blog! Până atunci, eu voi considera că prietenia e o formulă vie, nemijlocită de parole, IP-uri şi modemuri. Ceea ce trăiesc cei din „grupurile de prietenie“ de pe net mi se pare un soi autentic de singurătate electronică, de singurătate în reţea.

 

 

Revista americană „Newsweek“ scrie că majoritatea internauţilor mint în legătură cu motivele care îi fac să folosească Facebook. Prima dintre minciunile pe care şi le spun utilizatorii Facebook ar fi aceea că or să se împrietenească doar cu oamenii pe care îi cunosc. „Încetează să pretinzi că ai standarde. Te vei împrieteni cu oricine. De aia accept eu tot felul de oameni pe care nu i-am mai văzut de 20 de ani şi pe care nu i-aş recunoaşte pe stradă“, spune autoarea articolului. Altă minciună frecventă e aceea că din cauza Facebook-ului ajung oamenii să afle detalii compromiţătoare despre tine: „Nu Facebook-ul te-a pus să le spui tuturor celor 1.384 că ai avut chlamydia“, este ironică ziarista. Unii utilizatori îşi mai spun că dacă flirtează online nu înseamnă că îşi înşală partenerul sau că folosesc reţeaua de socializare doar ca să păstreze legătura cu oamenii. „Adevărul este că îţi place să te bagi în treburile altora, vrei să ştii ce fac. Facebook-ul nu dă dependenţă, dorinţa ta de a şti ce pun la cale ceilalţi dă dependenţă“, continuă autoarea articolului. Ea crede că cei care spun că urăsc Facebook-ul nu sunt sinceri, aşa cum nu sunt şi cei care spun că ei nu se află în nici un fel de competiţie cu ceilalţi utilizatori. Ultimul neadevăr trecut în revistă este că Facebook este prietenul tău: „Nu este, este o afacere“.