"65 plus": geometrie socială din pori, riduri şi decorul cotidian

 "Vai, nici nu pot să mă uit la mine, mă sperii de faţa mea", spune una dintre bătrânele devenite personaj în expoziţia "65 plus", curatoriată de Mircea Nicolae, atunci când îşi vede portretul expus în subsolul Bursei Mărfurilor de Valori Creative. "Hai că nu sunt chiar aşa urâtă", comentează o altă protagonistă a expoziţiei-documentar, completând: "Ba chiar eram şi coafată". Întâlnirea dintre "subiecţii" aleşi de Fundaţia Raţiu România pentru campania socială destinată "vârstei a treia" şi propriile imagini, decupate prin obiectiv cu tot cu secvenţe din casele unde locuiesc şi din "recuzita" lor cotidiană, a fost într-un fel punctul crucial al proiectului, scoţând în prim-plan chiar teza demonstrată indirect prin seriile de fotografii.

 

Fie că este vorba despre portrete izolate de context, în care totul se concentrează în geometria ridurilor şi a porilor, fie că aparatul de fotografiat merge în adâncime, trecând prin detaliile de atmosferă la reportajul social, expoziţia construieşte, dincolo de figurile individuale, imaginea unei categorii sociale. Obiectele care populează încăperile - de la "altarele" domestice, unde suvenirurile stau alături de icoane şi candele, până la decoraţiunile specifice unui context, cum sunt carpetele, cuverturile şi păpuşile atât de puternic asociate cu anii '70-'80 - funcţionează ca indicatori atât ai locului, cât şi ai vârstei. Cât despre felul în care bătrânii îşi "omoară" timpul, Michele Bressan surprinde în lucrările lui multe dintre "armele" acestor crime: canapeaua, televizorul acaparat de prezenţe blonde, maşina de cusut, revistele sau papagalul destinatar al afecţiunii.

 

Chiar dacă fotografiile păstrează marca lui Bressan, fetişul lui pentru detaliul-argument şi practica unui anume tip de antropologie vizuală, lucrările expoziţiei vernisate pe 30 aprilie la The Ark ar putea părea, în ochii unui obişnuit al fotografiei practicate de artist, mai "cuminţi" ca de obicei. Explicaţia, după cum am aflat dintr-o discuţie cu Michele Bressan, indică spre decizia organizatorilor, Fundaţia Raţiu România, de a "îmblânzi" puţin realitatea de cele mai multe ori dramatică din spatele acestor poveşti. "Iniţial am crezut că Fundaţia Raţiu, când mi-a propus această colaborare, şi-a «dat seama» de felul în care lucrez sau cel puţin de faptul că voi propune o rezolvare personală şi nu doar un clişeu estetic (deja folosit şi transformat în şablon de mulţi fotografi comerciali) ", spune fotograful, explicând strategia vizuală pe care a folosit-o în primele imagini construite.

 

"Am avut intenţia să realizez două cadre pentru fiecare subiect, un portret «close up» şi un cadru larg, care să surprindă o «scenă» şi implicit atmosfera locului în care respectivul trăieşte sau îşi petrece timpul liber. În cazul portretelor am dorit să păstrez o puternică tentă de serialitate alegând să-i fotografiez în condiţii tehnice identice (fundal, lumină, distanţă focală etc.) Extremizând un pic conceptul portretelor lui Thomas Ruff, am dorit să propun nişte prim-planuri extrem de detaliate şi implicit de mare impact, în ideea că un portret ce pune în prim-plan trăsăturile unui om îţi permite să îţi construieşti şi să-ţi propui un posibil profil psihologic al acestuia, find vorba de personaje totalmente anonime, care ar putea ocupa oricând locul de vecină, administrator sau altul din aceste personaje cu care ne intersectăm deja zilnic fără să le mai observăm", detaliază Bressan conceptul iniţial pentru acest proiect vizual, dar ale cărui rezultate au fost considerate de organizatorii acestei campanii drept "prea dure şi de nefolosit".

 

Pus în faţa unei direcţii diferite faţă de cea gândită împreună cu Mircea Nicolae - atât artistului, cât şi curatorului lipsindu-le exerciţiul colaborărilor cu zona instituţională -, Bressan s-a văzut nevoit să renunţe la discursul de până atunci. "Din păcate am început să produc o serie de imagini «safe» despre care ştiam că se vor potrivi acestui tip de proiect fără să şocheze pe nimeni, lucru care, din punctul meu de vedere, a transformat acest proiect în «încă un proiect cu imagini de reportaj social», când eu doream să-l duc spre altceva, menţinând oricum direcţia de reportaj social", povesteşte artistul dinamica decizională din spatele acestei serii de fotografii. Logica pornind de la care Bressan îşi gândise abordarea, tehnic şi conceptual, ar fi subliniat şi mai mult încărcătura acestor poveşti care, pentru artist, au fost destul de greu de "încasat". Printre bătrânii care i-au devenit personaje s-au numărat, printre altele, o femeie de 77 de ani care, până la această vârstă, nu a ieşit din Bucureşti, oraş pe care nu-l cunoaşte, oricum, decât fragmentar, o femeie foarte bolnavă a cărei dorinţă era "să o ia Dumnezeu odată", dar şi o pensionară bătută constant de fiul său alcoolic. Aşa se face că fotografiile finale pun cap la cap puzzle-ul unei realităţi ale cărei "asperităţi" sunt atenuate, dar pe care însă fotograful le consideră "la limita apartenenţei". "Simţeam că, dacă aş mai fi «îndulcit» ceva la ele, nu le-aş mai fi simţit ca «ale mele», şi asta nu pentru că aş promova un gen de imagine sumbru sau neapărat atmosfere depresive, dar cred că este bine de evitat în domeniile de creativitate să dai totul pe tavă, mură-n gură", mărturiseşte Bressan, ale cărui proiecte de până acum n-au făcut astfel de concesii.

 

Intervenţionismul organizatorilor s-a mai făcut simţit însă încă o dată, "pe pielea" catalogului care a însoţit expoziţia "65 plus". Dacă formula iniţială a layout-ului le-a aparţinut fotografului şi curatorului, versiunea finală n-a corespuns nici pe departe alegerii lor, iar catalogul a devenit "un fel de carte de poveşti, ale cărei texte sunt scrise cu un font enorm, toate imaginile fiind tăiate şi recompuse fără să respecte imaginea originală pe care o furnizasem. Acesta a reprezentat un mare minus din păcate, mai ales că este vorba de un suport de «circulaţie», iar aceste greşeli sunt dacă nu atât de evidente pentru oricine, cu siguranţă dăunătoare esteticii catalogului şi uşor de observat pentru o persoană cu educaţie vizuală elementară".

 

Dincolo de felul în care aceste insight-uri schimbă percepţia asupra întregii poveşti, expoziţia funcţionează ca un fel de gaură a cheii prin care ai acces la o realitate deloc idilică, ale cărei personaje, încadrabile în sertarul sociologic al "vârstei a treia", îşi consumă existenţa în alte coordonate decât cele ale istoriilor fericite cu bunici la fel de fericiţi. De altfel, cel mai puternic moment pentru autorul fotografiilor a fost chiar prezenţa "subiecţilor" la expoziţie, discuţiile cu ei şi reacţiile lor în aceste ipostaze noi. "Cei de la fundaţie i-au adus cu un autobuz, toţi îmbrăcaţi cu «hainele alea bune», o femeie plângea că «este în expoziţie într-o galerie», iar alta mi-a spus că acesta este «cu siguranţă cel mai mare eveniment de la sfârşitul vieţii ei»", concluzionează Michele Bressan.